Plouă din senin cu stropi mari. Pe stradă oamenii caută fiecare câte un adăpost. Ploaia i-a luat prin surprindere. Prin fața mea trece rapid un tată care își ține fetița în brațe. Micuța nu are mai mult de doi anișori. E de o frumusețe rară. Are ochi mari și albaștri, părul negru, discret încrețit. Se cuibărește la sânul tatălui, ținându-l strâns cu brațele ei mici și gingașe și râde cu poftă, legănată de pasul lui rapid. Se simte atât de bine în brațele lui, iar zâmbetul ei mai frumos decât tot universul este pentru el o bucurie care i se așează pe chip ca o rază de soare.
E o minune că ei există. E o minune că își zâmbesc atât de frumos. E o minune că se iubesc. Îmbrățișarea lor e o minune. E o minune pe care o trăiesc și eu privind la ei în treacăt, grăbit de ploaia bogată ca și sufletele celor doi. Cea mai mare minune este însă că am avut ochi de văzut minunea. Mulțumesc, Doamne!
Comentarii
Trimiteți un comentariu