Treceți la conținutul principal

Flămând de iubire


Vasile se întorsese fericit acasă. Își împlinise visul pentru care muncise ani îndelungați în străinătate. Își făcuse o casă așa cum aveau și ceilalți vecini, își purtase copiii la școală și acum veni cu o surpriză pentru fiul cel mare care tocmai împlinea optsprezece ani.

Bogdan își îmbrățișă cu bucurie tatăl. Nu îl mai văzuse de vara trecută. De fapt pe tatăl său Bogdan nu îl vedea decât vara. Nu știa ce înseamnă să petreci sărbătorile de Paști sau de Crăciun împreună cu tata, cum e să te tragă tata cu sania, cum e să te țină tata în brațe și să alerge cu tine la spital atunci când ești bolnav. El nu simțise cum e să te bată tata pe umăr și să te încurajeze în cele mai grele momente. Adolescența plină de probleme lăuntrice trecuse prin viața lui Bogdan ca un tren care părea să nu mai ajungă la destinație.

Îmbrățișarea tatălui topi dintr-o dată toate gândurile sfredelitoare ale lui Bogdan, gânduri care lăsaseră urme adânci de durere în inima lui.  Bogdan era un copil devenit el însuși tată pentru frații mai mici și sprijin bărbătesc pentru o mamă căreia banii nu îi puteau ușura singurătatea purtată de-a lungul a două decenii.

Vasile era și el purtat de gândurile de dor spre casă, însă le alunga cu convingerea că își sacrifică viața pentru familie, ca aceasta să aibă tot ceea ce îi trebuie.

Cu entuziasm Vasile îi spuse lui Bogdan:
- Închide ochii și întinde mâna.
Bogdan se conformă. Închise ochii și întinse mâna. Vasile îi așeză pe palma deschisă cheia de la un Mercedes, prima mașină pe care avea să o conducă Bogdan, și aștepta nerăbdător să vadă reacția fiului său.
- Deschide ochii, îi sopti tatăl.
Bogdan deschise ochii, care se umplură de lacrimi. Nu își mai putea controla emoția și spuse tatălui său:
- Asta crezi tu că am așteptat de la tine în toți acești ani? Cu o mașină crezi că poți șterge din sufletul meu durerea de a nu te fi avut alături de mine? Nu aceasta este cheia cu care îmi poți deschide inima încărcată de atâta dor.

Vasile era buimăcit de această reacție. Nu înțelegea ce se întâmplă. După o îmbrățișare atât de caldă să primească asemenea cuvinte? 

- Nerușinatule! Tu știi cât am muncit eu ca să îți cumpăr această mașină?
- Tată, nu de mașină am avut nevoie în toți acești ani, ci de tine! Doar de tine! 
-  Dacă nu plecam, ai fi fost flămând, îi spuse Vasile neștiind ce să mai zică.
- Am fost mereu flămând de iubirea ta, spuse Bogdan și alergă în camera lui, trântind cu putere ușa. Se închisese încă o ușă ce despărțea două suflete menite să fie împreună.

Vasile nu își putea reveni din șoc. Oricât încerca să-l mustre pe Bogdan, știa că acesta avea dreptate. Într-adevăr, fără munca lui Vasile familia nu s-ar fi susținut în toți acești ani. Dar anii aceia pierduți pentru a plăti o casă peste nevoile lor reale, cele două mașini care au stat mai mult în garaj, terenurile pe care nu le-a cultivat nimeni și multe alte lucruri inutile cumpărate să arate lumii că a reușit în viață? Cine avea să dea socoteală pentru acel timp pierdut în zadar? Cine? Nu erau ani pierduți doar din viața lui Vasile, erau ani pierduți din viața întregii familii care purtase o povară mai grea decât sărăcia.

- Îndreaptă tot ce mai poți îndrepta. Chiar și acum mai poți salva ceva, se auzi glasul Eugeniei, soția lui Vasile. 

Ea cunoștea sufletul copiilor ei. Le purta durerea și o alina cu poveștile de fiecare seară cu care îi crescuse pentru a uita de dor. Vasile era mânat de ambiția îmbogățirii cu orice preț. Își făcuse casă, își cumpărase tot ce dorise, acum voia să muncească pentru a ieși cu o pensie mare. Eugenia încercase de multe ori să-l convingă pe Vasile să se întoarcă acasă spunându-i că-i destul, că nu e nevoie să trăiască în România ca în Occident pentru a fi fericiți. 

Vasile șovăia între mânie și resemnarea născută din sinceritatea cu el însuși. Reacția lui Bogdan nu făcea decât să îi confirme temerile cu care a trăit ani la rândul. Abia acum începea să înțeleagă că îmbogățirea nu merită orice preț, că sufletul copiilor lui nu poate fi răscumpărat cu nimic, că anii însingurați ai lui și ai soției și ai copiilor au fost mult prea mulți și că și-a sacrificat familia mai mult decât s-a jertfit pe sine.

- Rămân acasă, spuse Vasile. Aici este locul meu, lângă voi. Dacă ne avem unii pe alții, avem tot ce ne trebuie.

Bogdan asculta dincolo de ușă. Chipul i se lumină. O dorință atât de veche i se împlinea spre bucuria lui deplină. Deschise ușa camerei și ușa inimii sale, sări în brațele tatălui său și îi spuse:
- Îți mulțumesc, tată, pentru aceste cuvinte pe care le aștept de atâta vreme. Ele sunt cel mai frumos dar de ziua mea.


pr. Iosif-Cristian Rădulescu





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …