Vasile se întorsese fericit acasă. Își împlinise visul pentru care muncise ani îndelungați în străinătate. Își făcuse o casă așa cum aveau și ceilalți vecini, își purtase copiii la școală și acum veni cu o surpriză pentru fiul cel mare care tocmai împlinea optsprezece ani.
Bogdan își îmbrățișă cu bucurie tatăl. Nu îl mai văzuse de vara trecută. De fapt pe tatăl său Bogdan nu îl vedea decât vara. Nu știa ce înseamnă să petreci sărbătorile de Paști sau de Crăciun împreună cu tata, cum e să te tragă tata cu sania, cum e să te țină tata în brațe și să alerge cu tine la spital atunci când ești bolnav. El nu simțise cum e să te bată tata pe umăr și să te încurajeze în cele mai grele momente. Adolescența plină de probleme lăuntrice trecuse prin viața lui Bogdan ca un tren care părea să nu mai ajungă la destinație.
Îmbrățișarea tatălui topi dintr-o dată toate gândurile sfredelitoare ale lui Bogdan, gânduri care lăsaseră urme adânci de durere în inima lui. Bogdan era un copil devenit el însuși tată pentru frații mai mici și sprijin bărbătesc pentru o mamă căreia banii nu îi puteau ușura singurătatea purtată de-a lungul a două decenii.
Vasile era și el purtat de gândurile de dor spre casă, însă le alunga cu convingerea că își sacrifică viața pentru familie, ca aceasta să aibă tot ceea ce îi trebuie.
Cu entuziasm Vasile îi spuse lui Bogdan:
- Închide ochii și întinde mâna.
Bogdan se conformă. Închise ochii și întinse mâna. Vasile îi așeză pe palma deschisă cheia de la un Mercedes, prima mașină pe care avea să o conducă Bogdan, și aștepta nerăbdător să vadă reacția fiului său.
- Deschide ochii, îi sopti tatăl.
Bogdan deschise ochii, care se umplură de lacrimi. Nu își mai putea controla emoția și spuse tatălui său:
- Asta crezi tu că am așteptat de la tine în toți acești ani? Cu o mașină crezi că poți șterge din sufletul meu durerea de a nu te fi avut alături de mine? Nu aceasta este cheia cu care îmi poți deschide inima încărcată de atâta dor.
Vasile era buimăcit de această reacție. Nu înțelegea ce se întâmplă. După o îmbrățișare atât de caldă să primească asemenea cuvinte?
- Nerușinatule! Tu știi cât am muncit eu ca să îți cumpăr această mașină?
- Tată, nu de mașină am avut nevoie în toți acești ani, ci de tine! Doar de tine!
- Dacă nu plecam, ai fi fost flămând, îi spuse Vasile neștiind ce să mai zică.
- Am fost mereu flămând de iubirea ta, spuse Bogdan și alergă în camera lui, trântind cu putere ușa. Se închisese încă o ușă ce despărțea două suflete menite să fie împreună.
Vasile nu își putea reveni din șoc. Oricât încerca să-l mustre pe Bogdan, știa că acesta avea dreptate. Într-adevăr, fără munca lui Vasile familia nu s-ar fi susținut în toți acești ani. Dar anii aceia pierduți pentru a plăti o casă peste nevoile lor reale, cele două mașini care au stat mai mult în garaj, terenurile pe care nu le-a cultivat nimeni și multe alte lucruri inutile cumpărate să arate lumii că a reușit în viață? Cine avea să dea socoteală pentru acel timp pierdut în zadar? Cine? Nu erau ani pierduți doar din viața lui Vasile, erau ani pierduți din viața întregii familii care purtase o povară mai grea decât sărăcia.
- Îndreaptă tot ce mai poți îndrepta. Chiar și acum mai poți salva ceva, se auzi glasul Eugeniei, soția lui Vasile.
Ea cunoștea sufletul copiilor ei. Le purta durerea și o alina cu poveștile de fiecare seară cu care îi crescuse pentru a uita de dor. Vasile era mânat de ambiția îmbogățirii cu orice preț. Își făcuse casă, își cumpărase tot ce dorise, acum voia să muncească pentru a ieși cu o pensie mare. Eugenia încercase de multe ori să-l convingă pe Vasile să se întoarcă acasă spunându-i că-i destul, că nu e nevoie să trăiască în România ca în Occident pentru a fi fericiți.
Vasile șovăia între mânie și resemnarea născută din sinceritatea cu el însuși. Reacția lui Bogdan nu făcea decât să îi confirme temerile cu care a trăit ani la rândul. Abia acum începea să înțeleagă că îmbogățirea nu merită orice preț, că sufletul copiilor lui nu poate fi răscumpărat cu nimic, că anii însingurați ai lui și ai soției și ai copiilor au fost mult prea mulți și că și-a sacrificat familia mai mult decât s-a jertfit pe sine.
- Rămân acasă, spuse Vasile. Aici este locul meu, lângă voi. Dacă ne avem unii pe alții, avem tot ce ne trebuie.
Bogdan asculta dincolo de ușă. Chipul i se lumină. O dorință atât de veche i se împlinea spre bucuria lui deplină. Deschise ușa camerei și ușa inimii sale, sări în brațele tatălui său și îi spuse:
- Îți mulțumesc, tată, pentru aceste cuvinte pe care le aștept de atâta vreme. Ele sunt cel mai frumos dar de ziua mea.
pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu