Treceți la conținutul principal

Eu nu o mai ascult pe mama

- Dar ce te-ai pocăit? Ce te-a apucat acum să ții post și să faci atâtea rugăciuni? îi spuse mama Andreei.
- Mamă, speram ca tu să mă înveți aceste lucruri, îi răspunse cu îndrăzneală Andreea.
- Nerușinato, așa nepoliticoasă te-am crescut? zbieră Manda la fiica ei.
- Îmi pare rău. Te rog să mă ierți, spuse Andreea.

Andreea se retrăsese în camera ei. Nu avea înțelegere pe acest plan, dar nici nu voia să mai piardă timpul. Îl găsise pe Dumnezeu și înțelesese taina vieții ei. Bucuria pe care o trăise în Sfânta Liturghie cu trei ani în urmă îi schimbă radical viziunea asupra vieții. În sfârșit, simțea că tot ceea ce face are sens. 

-  Viața are altă calitate atunci când înțelegi că exiști pentru că, încă înainte de a fi, te-a iubit Iubirea, îi spunea Andreea logodnicului ei care îi împărtășea bucuria.

Laurean era născut într-o familie oarecum credincioasă, însă care avea teama să nu devină habotnică, fără a înțelege nici măcar ce înseamnă cuvântul habotnic. Laurean citea foarte mult și iubea frumosul. O icoană a Mântuitorului agățată într-un șopron de străbunicii plecați de multă vreme în cealaltă lume l-a impresionat foarte mult. În ochii lui Hristos din acea icoană a regăsit pacea de care avea nevoie și pentru care se retrăgea adesea în ascuns în șopron. Mai târziu a descoperit biserica în care a intrat ca într-o lume nouă. Acest nou univers începea încet încet să îl fascineze mai ales prin tainele lui devenite ca un magnet pentru mintea lui neobosită în căutarea adevărului.

Andreea era născută într-un mediu mai degrabă ateu. 
- Ce ai în buzunar și în stomac aceea e dumnezeu, spunea râzând tatăl său. Dacă crezi în Dumnezeu și nu ai ce mânca și cu ce să îți cumperi ceea ce trebuie, degeaba credința.

Andreea era prea mică să înțeleagă aceste cuvinte. Ce-i drept, aceste atitudini i-au înfrânat avântul de a cerceta adevărul de dincolo de vorbele părinților. Mama se mulțumea să se numească credincioasă, însă nu avea timp nici de rugăciune, nici de biserică, nici de alte aspecte ale credinței. Nu se spovedise niciodată la preot.
- Uite aici în casă la floarea aceasta mă spovedesc și îmi este de ajuns, spunea ea atunci când venea Săptămâna Mare.

Prin Laurean Andreea reușise să reaprindă în inima ei un dor de Dumnezeul despre Care doar bunica îi vorbea frumos. Avea mare încredere în bunica. Ea nu era doar credincioasă, ea era și foarte bună. Așa înțelesese Andreea că o credință care nu te face bun nu este o credință adevărată.  Laurean o purtase pe Andreea prin multe locuri sfinte și îi mijlocise întâlnirea cu mulți oameni aleși care atinseseră înălțimi ale credinței.
- Nu ajungi la credința lucrătoare doar cu două vorbe. Trebuie să cauți cu asalt, cu multă oboseală, o încuraja Laurean cu care se asemăna în ascuțimea minții și în sinceritatea căutării lui Dumnezeu.

Laurean și Andreea erau doi tineri frumoși și curați la suflet și la trup. Fără a avea o educație religoasă temeinică în familiile lor, cei doi au găsit în perioada studenției răspunsuri la întrebări adânci. Au hotărât să trăiască din iubire și pentru iubire nedespărțiți de Dumnezeul Iubirii. Pe această hotărâre și-au clădit relația și au învățat să se iubească în duhul credinței celei drepte. 

Într-o zi Laurean a venit să ceară mâna Andreei. Părinții ei îl apreciau foarte mult pe Laurean pentru calitățile sale dar și pentru promovarea lui într-o funcție importantă la firma la care tocmai începuse să lucreze. Astfel că acceptară bucuroși decizia tinerilor de a se căsători. 

- Mamă, noi vrem să ne căsătorim anul acesta în septembrie, preciză Andreea.
- Ați înnebunit? Cum să faceți așa ceva? se răsti ca de obicei Manda.
- E o nebunie să te căsătorești așa repede când ai deja 25 de ani? întrebă precaut Laurean.
- Voi nu știți ce vorbiți. Păi când să chem eu toate rudele și toți prietenii la nunta voastră? Credeți că banii se fac peste noapte? De unde să scoată oamenii aceia să vă dea vouă? spuse Manda înroșindu-se la față.
- Mamă, nouă nu trebuie banii rudelor sau ai prietenilor. Noi vrem să trăim cu binecuvântarea lui Dumnezeu și să nu cădem în păcatul desfrânării. Atâta tot, încercă Andreea să îi explice.
- Ce păcat mai e și ăsta? Nu vezi că toată lumea face asta? Ce voi vreți să fiți mai cu moț? Mă, voi ați luat-o razna cu credința asta a voastră. Mă scoateți din sărite. Nu sunt de acord. Eu am fost la atâtea nunți și oamenii îmi sunt datori și trebuie să vină la nunta voastră și să își facă datoria, concluzionă Manda hotărâtă.

Manda nu pricepea. În tinerețe nu ținuse cont de curățenia trupească înainte de căsătorie. O mustrase conștiința până în ziua în care renunțase să mai creadă că desfrânarea e păcat ca să poată alunga mustrarea consțiinței.

-Lasă, trăiți și voi ca toți ceilalți tineri. Nu vă mai luați după popi. Ei să își vadă de treaba lor, adăugă Manda.
- Treaba lor este să ne facă cunoscută voia lui Dumnezeu. Iar voia Lui este ca noi să trăim în curăție, trupurile nu ne sunt date spre desfrânare. Nunta se va face în septembrie. Toate lucrurile sunt deja aranjate. Ne bucurăm dacă ne sunteți alături, spuse hotărâtă Andreea și plecă.

Manda pendula între mânie și resemnare. Știa în adâncul ei că Andreea are dreptate. Lupta împotriva conștiinței proprii părea să piardă teren. Se simțea rușinată că ea nu a putut să aibă aceeași hotărâre ca Andreea atunci când a fost tânără. Avea însă acum șansa să își încurajeze propria fiică să nu repete greșelile sale.

- Eu nu o mai ascult pe mama, îi spuse Andreea lui Laurean. Gata. S-a terminat. Nu cred că Dumnezeu se va supăra că nu ascult o mamă care mă rupe de El, care mă învață să păcătuiesc.

Sună telefonul.

- Andreea, zise mama ei, m-am gândit. Aveți binecuvântarea mea să faceți cum e mai bine pentru voi. Vă sunt alături pentru că vă iubesc. Cel mai important pentru mine este să fiți voi mulțumiți și fericiți. 

Andreea nu mai putea de fericire.
- Doamne, Îți mulțumesc! spuse ea cu voce tare și îl îmbrățisă cu bucurie pe Laurean. 
- Ai zis că nu o mai asculți pe mama, îi spuse Laurean râzând.
Andreea îi puse mâna peste gura și începu și ea să râdă în hohote de bucurie că mama ei înțelesese în sfârșit că nu se cuvine să îți împiedici copiii să trăiască după voia lui Dumnezeu.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …