Treceți la conținutul principal

Palme de la preoți


Cu sufletul slăbănogit de durere, Rareș privea în adâncul minții cum, o dată cu moartea mamei sale, se închidea într-o grabă de neîmaginat cartea copilăriei. Îi privea foile luminoase așezându-se rapid una peste cealaltă, acoperite la final de coperta pe care se revărsau stropi de dor. Nu existau cuvinte care  să îi poată exprima durerea. Erau doar momente îndelungate de tăcere alternând cu discuții despre altceva. Era o durere care îi anestezia nu doar sufletul, ci și trupul pe care  îl luase din trupul maicii sale.

Cu această stare se adresă unui preot să oficieze slujba de priveghi. 
- Nu pot, îi răspunse prompt preotul, nedumerit de faptul că mama lui Rareș a fost depusă într-o altă biserică decât cea păstorită de el. Știa că are permisiunea de a sluji la această capelă a orașului, atâta vreme cât răposata era de pe raza parohiei sale. Și totuși refuză.

Rareș nu îi explică de ce a recurs la această variantă. Orice explicație era inutilă. Refuzul preotului veni ca o palmă peste inima deja întristată, dar și ca o lovitură într-o piatră, căci așa își simțea Rareș sufletul, împietrit de durere. Mai mare suferință decât despărțirea de mama nu îi mai putea provoca nimeni și nimic în aceste clipe.

Rareș era singurul care veghea la capul mamei sale. Nu avea nici frați, nici rude. Se adresă preotului paroh al capelei și îl rugă să îl îndrume cum să procedeze cu rânduiala înmormântării. Preotul îi puse diferite întrebări și căută să afle ce cunoștințe comune avea în orașul în care a emigrat Rareș. Nici vorbă de condoleanțe, nici un cuvânt de îmbărbătare. Rareș ar fi vrut să se revolte, să riposteze, să se enerveze. Își păstră însă puterile, pentru a-și plânge durerea despărțirii pentru că știa că o durere neplânsă are forța de a ruina un om.

Era ziua înmormântării. Preotul capelei întârzie. Rareș simți acest lucru ca pe o nouă palmă. Piatra dinlăuntrul său se făcea și mai rece. Așteptarea îl chinuia. O mulțime de gânduri de judecată și de revoltă îi treceau prin minte. Deodată se deschise ușa capelei. O deschise chiar părintele care l-a botezat, un om  care Îl slujea pe Dumnezeu de peste cincizeci de ani și care îl cunoștea pe Rareș de mic copil. Îl îmbrățișă pe Rareș și îi șterse lacrimile de pe obraz. Erau brațele calde de care acest om cu suflet de copil avea nevoie, era mâna pe care o aștepta să-i mângâie inima.

La masă Rareș îi povesti toată tevatura prin care trecuse.

- Acum ai înțeles că și preoții sunt oameni care pot cădea. Ai înțeles că noi, preoții, suntem prea mici pentru un har așa de mare. Și totuși Dumnezeu are răbdare cu noi ca să ne ridicăm la măsura harului pe care l-am primit. Drumul spre această ridicare este și pentru noi plin de poticniri. Dar să știi că pe noi nu Dumnezeu, ci oamenii ne iartă mai greu, pentru că adesea ei neagă calitatea noastră umană, proiectând în noi idealurile lor de sfințenie.
- Mă luptam să nu fiu aspru în revolta care se chinuia să prindă contur înlăuntrul meu și să las lucrurile în voia lui Dumnezeu, îi răspunse Rareș.
- Am să îți spun ceva. Mama ta, simțindu-și sfârșitul aproape, m-a rugat să fiu singurul preot care să o îngroape. Dorința i-a fost împlinită fără ca eu să fac ceva. Părintele capelei m-a rugat să vin eu în locul lui, pentru că mergea la spital la un muribund. Știam că Dumnezeu va împlini ultima dorință a mamei tale. Așa a ales El să o împlinească, zădărnicindu-ți planurile într-un mod prin care să ieși mai bogat sufletește din această experiență. Acum ai înțeles că Dumnezeu nu îngăduie un rău dacă din el nu iese un bine și mai mare.
- Nu a fost un pic cam dur? întrebă Rareș copleșit de răspunsul părintelui.
- Sensurile adânci le înțelegem adesea în cele mai grele momente ale vieții noastre, îi spuse părintele.

Rareș era uimit de planul lui Dumnezeu. Aceasta uimire îi dădu puterea de a ierta din toată inima refuzul celor doi preoți și de a se lăsa mai mult în voia lui Dumnezeu, a cărei împlinire devenise cea mai importantă dorință a vieții sale.

pr. Iosif-Cristian Rădulescu





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …