Treceți la conținutul principal

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale.
- Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească.

Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur.

Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa unui astfel de viitor. E conștientă că a pierdut mult prea multă vreme prin casa întunecată a oferlinatului, că a dormit prea mult prin beciurile blocurilor în disperata fugă de imaginile terifiante ale unei realități mult prea dure pentru un suflet de copil însetat de dragostea părinților. Acum așteaptă cuminte să se deschidă o ușă și să primească ceva de mâncare. Cu siguranță că o mică parte din resturile mesenilor îi vor ajunge pentru o săptămână dacă nu și mai mult.

Înăuntru domină sobrietatea. Coliva tocmai se stropește cu vin. E un vin costisitor care îi lasă cu gura căscată pe toți cei care iau loc să se înfrupte din bunătățile pregătite pentru sufletul răposatei, proaspăt așezată în locul de veci. Încep să se perinde pe la mese nenumărate feluri de mâncare aleasă spre încântarea participanților: aperitive pompoase, fripturi exotice, fructe învelite în ciocolată, prăjituri delicioase și  băuturi scumpe. Coliva așezată într-un colț pare ca un musafir nepoftit la această masă care își pierde din sobrietatea de la început.

O doamnă în vârstă îl abordează pe părintele care ia parte la această masă.

- Părinte, eu nu am mai văzut așa ceva. E totul organizat ca la carte.
- Da, într-adevăr, e ca dintr-o carte pe care eu nu am citit-o niciodată, îi răspunde părintele. Văd însă că sunt multe scaune neocupate.
- Da, trebuiau să vină multe rude din America. Din păcate nu au mai reușit să ajungă, răspunde doamna.
- Acelea sunt scaunele săracilor care stau la ușă, părinte, observă fratele răposatei. Dar suntem prea săraci la suflet ca să facem pomană cu săracii. Părinte, de ce nu i-ați spus și dumneavoastră că aceasta este o risipă și că pomana și-a pierdut deja sensul?
- Domnule, eu mi-am făcut datoria. I-am spus nepotului dumneavoastră că pomana nu e un cumul de tradiții fără rost create de oameni apucători sau plini de slavă deșartă. I-am spus că o pomană adevărată se face cu săracii care nu pot răsplăti această faptă.
- Și? întrebă unchiul curios.
- Și mi-a răspuns simplu: „Părinte, când moare mama dumitale, așa să faci.”

La finalul ospățului fiecare primește pentru acasă o traistă. Oamenii iau bucuroși traista tradițională în care sunt puse cu grijă bucate scumpe. „Dumnezeu să o odihnească”, spun ei revenind la sobrietatea de la început.

Maia e și ea bucuroasă. Se deschide ușa salonului. Întinde mâna cerșind o bucată de pâine.

- Nu-i dați nimic, că asta mănâncă mult. Ia uitați-vă ce grasă este, spune un domn așezându-și pălăria pe cap satisfăcut că nu-i mai ghiorțăie mațele de foame. Nici nu avea cum să îi mai chiorăie stomacul după ce a înfulecat din toate bucatele așa-zisei pomeni.

- Cât de ușor ne proiectăm neputințele asupra celorlalți, se gândi părintele cu durere și porni spre Maia, trăgând-o departe și dăruindu-i traista pe care tocmai o primise și îndesându-i în buzunar câteva bancnote.

Maia se uită la părinte cu lacrimi în ochi. E bucuroasă că a întâlnit prima persoană în viața ei care i-a luat apărarea. E prima oară când simte acest sentiment de protecție. L-a dorit atâta amar de vreme. Își vâră mâna în buzunar și ia una din bancnotele pe care le-a primit și o dă înapoi părintelui, rugându-l:
- Părinte, puneți vă rog un pomelnic pentru toți copiii din orfelinate ca să le aline Dumnezeu suferința.

Maia zâmbește și mulțumește părintelui că a salvat-o de umilința de a cere milă de la cei ce nu au decât dispreț pentru cei săraci. Pornește spre casa de nicăieri, asezându-și pe spate cu fală traista de la pomană.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …