- Bine ați venit, domnule. Cine sunteți? mă întreabă bătrânelul respectuos.
Mă prezint zâmbind, încântat de chipul luminos și ochii simpatici care, cu siguranță, au văzut multe lucruri în atâția ani de viață.
- Mă bucur că ați venit. Luați loc. Am așa de multe lucruri să vă povestesc. Nu am avut o viață ușoară.
Și începe să îmi povestească. Dar nu oricum, cu un har deosebit, cu un talent al vorbirii. Din când în când își cere iertare că nu vrea să îmi încarce sufletul cu atâtea amintiri.
- Simt că dacă nu le voi spune cuiva, toate aceste amintiri se vor pierde și nu se va folosi nimeni de ele. Așa că, vă rog, dați-le mai departe cui credeți că le sunt de folos.
Regăsesc elemente comune multor vieți. Printre multele amintiri se revarsă cu tristețe și durerile pe care le-a suferit în România cu mai bine de 60 de ani în urmă. Ele l-au determinat să plece cât mai repede. Înțeleg din descrierile lui că foarte mulți oameni de valoare au avut de suferit în acea vreme, că România ar fi putut ajunge departe dacă nu s-ar fi îmbolnăvit de ”ciumă roșie”.
A făcut carieră în medicină. A cunoscut și a ajutat foarte mulți oameni, însă acum nu îl mai cunoaște nimeni și prea puțini îl mai pot ajuta. Lumea lui se reduce la un scaun cu rotile și la câteva îngrijitoare care îl prețuiesc, dar nu au timp să stea de povești cu el.
- Am avut o viață bună aici. Mi-a plăcut să fac lucru de calitate. Am învățat foarte mult de la colegii mei. Am câștigat foarte mult, dar nu mi-au trebuit averi. Am făcut mult bine. Am făcut și rele, îmi spune zâmbind.
Mă cucerește naturalețea, simplitatea și finețea acestui om. Îl ascult cu multă plăcere. E un om foarte așezat. Am impresia că vine dintr-o altă lume și s-a rătăcit prin secolul nostru atât de tulburat.
-Știți, cel mai greu în toți acești ani a fost dorul de casă. Eu nu am plecat de bunăvoie. M-aș duce să mor acasă, părinte, îmi șoptește de parcă nici el nu ar vrea să audă ceea ce îmi spune. Dar această dorință nu mi-o mai pot împlini. Nu mai am pe nimeni acolo. Am rămas ultimul dintre toți. Ruda care v-a sunat e în America. E o verișoară care are și ea peste 85 de ani. Cum să mă ajute? E mult că mă mai poate suna.
Privesc cu admirație acest om pe chipul căruia se arată roadele unei vieți îndelungate. Pesemne a fost un om bun și dăruit. Îl trădează ochii, zâmbetul, liniștea și mai ales recunoștința pe care o manifestă în cuvânt și gest atât față de Dumnezeu cât și față de oamenii pe care îi mai are în jur.
Are o pace deosebită, tulburată doar de o singură întrebare pe care mi-o adresează în final.
- Oare a meritat să port 60 de ani de dor de casă?
Îl încurajez să ia în continuare partea cea bună din tot ceea ce a trăit și trăiește. Îi strâng mâna cu prețuire și nădăjduiesc să nu fie ultima oară. Mă ridic și ne despărțim. El lasă în inima mea o mare bucurie că l-am întâlnit. Eu îi las împlinirea că și-a împărtășit experiențele de viață cu cineva care să le dea mai departe.
Ies din spital. Afară mă așeaptă întunericul și frigul unei seri de iarnă. Alerg zgribulit mânat de fiorii de gheață din ploaia măruntă ce se pornește dintr-o dată. „Oare a meritat să port 60 de ani de dor de casă?” e întrebarea care mă urmărește obsesiv și pe care încerc să o alung grăbind pasul spre parcare. Pe drumul lung spre casă pare că această întrebare voiește să mă chinuie cu aceeași intensitate cu care îl înspăimântă pe doctor. Mă împotrivesc zicând: „Eu nu sunt Dumnezeu să știu. El știe.”
pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu