Treceți la conținutul principal

O întrebare chinuitoare

Pășesc într-un salon în care șade un bătrânel în vârstă de peste 90 de ani. Îl vizitez la invitația unei rude, singura pe care o mai are, pierdută și ea printre străini.
- Bine ați venit, domnule. Cine sunteți? mă întreabă bătrânelul respectuos.

Mă prezint zâmbind, încântat de chipul luminos și ochii simpatici care, cu siguranță, au văzut multe lucruri în atâția ani de viață.

- Mă bucur că ați venit. Luați loc. Am așa de multe lucruri să vă povestesc. Nu am avut o viață ușoară.

Și începe să îmi povestească. Dar nu oricum, cu un har deosebit, cu un talent al vorbirii. Din când în când își cere iertare că nu vrea să îmi încarce sufletul cu atâtea amintiri.

- Simt că dacă nu le voi spune cuiva, toate aceste amintiri se vor pierde și nu se va folosi nimeni de ele. Așa că, vă rog, dați-le mai departe cui credeți că le sunt de folos. 

Regăsesc elemente comune multor vieți. Printre multele amintiri se revarsă cu tristețe și durerile pe care le-a suferit în România cu mai bine de 60 de ani în urmă. Ele l-au determinat să plece cât mai repede. Înțeleg din descrierile lui că foarte mulți oameni de valoare au avut de suferit în acea vreme, că România ar fi putut ajunge departe dacă nu s-ar fi îmbolnăvit de ”ciumă roșie”.

A făcut carieră în medicină. A cunoscut  și a ajutat foarte mulți oameni, însă acum nu îl mai cunoaște nimeni și prea puțini îl mai pot ajuta. Lumea lui se reduce la un scaun cu rotile și la câteva îngrijitoare care îl prețuiesc, dar nu au timp să stea de povești cu el.

- Am avut o viață bună aici. Mi-a plăcut să fac lucru de calitate. Am învățat foarte mult de la colegii mei. Am câștigat foarte mult, dar nu mi-au trebuit averi. Am făcut mult bine. Am făcut și rele, îmi spune zâmbind.

Mă cucerește naturalețea, simplitatea și finețea acestui om. Îl ascult cu multă plăcere. E un om foarte așezat. Am impresia că vine dintr-o altă lume și s-a rătăcit prin secolul nostru atât de tulburat.

-Știți, cel mai greu în toți acești ani a fost dorul de casă. Eu nu am plecat de bunăvoie. M-aș duce să mor acasă, părinte, îmi șoptește de parcă nici el nu ar vrea să audă ceea ce îmi spune. Dar această dorință nu mi-o mai pot împlini. Nu mai am pe nimeni acolo. Am rămas ultimul dintre toți. Ruda care v-a sunat e în America. E o verișoară care are și ea peste 85 de ani. Cum să mă ajute? E mult că mă mai poate suna.

Privesc cu admirație acest om pe chipul căruia se arată roadele unei vieți îndelungate. Pesemne a fost un om bun și dăruit. Îl trădează ochii, zâmbetul, liniștea și mai ales recunoștința pe care o manifestă în cuvânt și gest atât față de Dumnezeu cât și față de oamenii pe care îi mai are în jur.

Are o pace deosebită, tulburată doar de o singură întrebare pe care mi-o adresează în final.

- Oare a meritat să port 60 de ani de dor de casă?

Îl încurajez să ia în continuare partea cea bună din tot ceea ce a trăit și trăiește. Îi strâng mâna cu prețuire și nădăjduiesc să nu fie ultima oară. Mă ridic și ne despărțim. El lasă în inima mea o mare bucurie că l-am întâlnit. Eu îi las împlinirea că și-a împărtășit experiențele de viață cu cineva care să le dea mai departe.

Ies din spital. Afară mă așeaptă întunericul și frigul unei seri de iarnă. Alerg zgribulit mânat de fiorii de gheață din ploaia măruntă ce se pornește dintr-o dată. „Oare a meritat să port 60 de ani de dor de casă?” e întrebarea care mă urmărește obsesiv și pe care încerc să o alung grăbind pasul spre parcare. Pe drumul lung spre casă pare că această întrebare voiește să mă chinuie cu aceeași intensitate cu care îl înspăimântă pe doctor. Mă împotrivesc zicând: „Eu nu sunt Dumnezeu să știu. El știe.”

pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar