Treceți la conținutul principal

Întoarcerea unui fiu risipitor în România


- Da, sunt în sfârșit acasă. Mi-au ajuns atâția ani de peregrinări prin străinătate, mărturisi Marian prietenului său.
- Ești copil, Marian. Aici te vor aștepta alte peregrinări de la Ana la Caiafa, îi răspunse Dragoș.
- Nu îmi fac griji. Am trecut prin multe și mai rău decât a fost nu mai poate fi, spuse Marian încrezător.

Începu lucrul într-o școală ca suplinitor. Posturi titularizabile nu mai existau de mult. Colegii îl întâmpinară curioși, mai ales că fuseseră informați că lucrase aproape cincisprezece ani în Occident într-o școală internațională. Copiii erau foarte cuceriți de abordarea noului profesor. Le plăceau jocurile de socializare cu care îi surprindea Marian, relația firească pe care o dezvolta cu ei, respectul și încrederea pe care le manifesta față de ei și profesionalismul lui. Erau doar trei profesori în liceu care se comportau astfel.

Marian nu venea niciodată nepregătit la ore. Își folosea spontaneitatea doar pentru situațiile neprevăzute. Îl speriau monotonia și dezinteresul pe care le-ar putea provoca orele lui și era foarte atent să alterneze metodele de predare. De asemenea avea o deosebită grijă să trateze elevii egal și individual și nu ca pe o gloată de înapoiați așa cum îi numea chiar directorul școlii.

- Nu mai ai ce să scoți din ei, se exprima directorul. Din aștia nu mai faci oameni. Sunt pierduți.

”Poate de aceea m-a trimis Dumnezeu aici”, se gândi Marian și se dedică cu și mai mult devotament muncii sale. Roadele nu întârziară să apară și o dată cu ele și invidia mai multor colegi. 

- Ce să spun?! A venit din Occident. Să se ducă de unde a venit și nu să ne învețe pe noi ce să facem, se plângea în cancelarie Gabriela, o profesoară deranjată de copiii care o îndemnau să se poarte precum domnul Marian Sandu.

Nici directorul nu agrea tensiunile create în cancelarie de comparația pe care copiii o făceau între Marian și ceilalți profesori. Așa că îl chemă într-o zi în birou la o discuție.

- V-ați propus cumva să instaurați aici regimul școlii internaționale la care ați lucrat până de curând? Ați uitat că trăim în România și că învățământul românesc are alte rigori? se adresă directorul aruncându-l pe Marian într-o perplexitate totală.
- Ajutați-mă să înțeleg despre ce este vorba, răspunse Marian.
- Băiete, am impresia că ești deconectat de realitățile noastre și că nu gândești în perspectivă. Aici colegiul contează mai mult decât copiii. Gândește-te că ei pleacă și noi rămânem. Încearcă să te limitezi la aceleași lucruri ca și noi și renunță la a dorința de a intra în competiție cu ceilalți colegi. Ne-am înțeles? Îți doresc o zi bună.
-  Și dumneavoastră la fel, răspunse Marian refuzând să se gândească la conținutul discuției.

Marian nu mai era obișnuit cu acest mod de abordare. Îl uitase complet. Se ridică de pe scaun și se îndreptă spre cancelarie. În cancelarie câțiva colegi zâmbeau ușurați, știind că mesajul lor a ajuns la Marian.

- Fac oare ce nu trebuie? A-ți face datoria înseamnă a intra în competiție cu alții? se verifică Marian cerând părerea lui Dragoș.
- Ai crezut că sunt de ajuns cincisprezece ani să se schimbe un sistem condus de oameni care moștenesc aceeași mentalitate din generație în generație? Cine vrei să îl schimbe? Chiar cei care profită de el? E doar începutul durerilor, îl avertiză Dragoș.

Timpul trecu cu repeziciune lăsând tot mai multe urme dureroase în sufletul lui Marian. Singurul loc în care se simțea bine era sala de clasă unde își continua asiduu munca, ignorând mesajele colegilor și dăruindu-se copiilor pe care îi vedea dezvoltându-se emoțional și intelectual. 

- Vă mulțumesc, domnule profesor, că mi-ați redat încrederea în mine însumi, i se adresă în pragul examenului de bacalaureat Andrei, considerat de toți cel mai dificil copil din școală. M-am hotărât să îmi continui studiile la facultatea de matematică din București. M-ați făcut să iubesc această materie.

Marian simți cum Andrei, elevul dificil, îi acordă cea mai frumoasă medalie la finalul unui îndelungat an școlar.

- Andrei, mulțumesc și eu de încrederea ta. Sunt convins că vei reuși. Ai dovedit-o de atâtea ori. Mult succes la bacalaureat. Te susțin în continuare. Să mă cauți dacă ai nevoie de ceva, îi răspunse Marian privind cu prețuire un copil care a reușit să-și depășească problemele emoționale și să se dăruiască studiului.

- Vă mulțumim pentru munca prestată în cadrul școlii noastre, domnule Sandu. Din păcate, nu vă putem prelungi cererea de suplinire întrucât de la anul vom avea mai puține clase, anunță directorul foarte sobru la consiliul profesoral.

Marian știa bine cum stau lucrurile, întrucât aflase de la un coleg că postul era rezervat pentru altcineva. Înghiți în sec și asista neputincios la spectacolul stupid creat de minciunile directorului, de chipurile rânjite ale multor colegi satisfăcuți că școala scapă de inovații occidentale, de indiferența unor indivizi chemați să pregătească oamenii viitorului. Doar doi colegi îi împărtășeau stupoarea, însă nici eu nu mai puteau face nimic. Erau în pragul pensiei și își doreau doar să se elibereze de cătușele pe care sistemul învechit în rele le ținea strâns pe sufletele lor.

- Vă doresc numai bine și îmi pare atât de rău că nu mai suntem colegi, îi spuse Gabriela continuând spectacolul atât de epuizant pentru Marian. Sper să aveți mai mult succes la următoarea școală sau de ce nu poate chiar în Occidentul care are mai multă nevoie de experiența dumneavoastră decât cei de aici, încheie Gabriela cu nonșalanță.

Marian era dezamăgit. Venise cu inima plină de dor și drag, cu smerenia fiului risipitor care își cheltuise zilele la mare depărtare de țara pe care o iubea. Era gata să o slujească precum un argat fără să aștepte răsplată pe măsură. Dar trebuia să constate cu amar că frații lui, precum odinoară fratele fiului risipitor, nu se bucurau nici de întoarcerea lui și nici de darurile pe care voia să le pună în slujba lor și a copiilor lor. Spera totuși că la următoarea școală va fi altfel.




de pr. Iosif-Cristian Rădulescu


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur