- Ești copil, Marian. Aici te vor aștepta alte peregrinări de la Ana la Caiafa, îi răspunse Dragoș.
- Nu îmi fac griji. Am trecut prin multe și mai rău decât a fost nu mai poate fi, spuse Marian încrezător.
Începu lucrul într-o școală ca suplinitor. Posturi titularizabile nu mai existau de mult. Colegii îl întâmpinară curioși, mai ales că fuseseră informați că lucrase aproape cincisprezece ani în Occident într-o școală internațională. Copiii erau foarte cuceriți de abordarea noului profesor. Le plăceau jocurile de socializare cu care îi surprindea Marian, relația firească pe care o dezvolta cu ei, respectul și încrederea pe care le manifesta față de ei și profesionalismul lui. Erau doar trei profesori în liceu care se comportau astfel.
Marian nu venea niciodată nepregătit la ore. Își folosea spontaneitatea doar pentru situațiile neprevăzute. Îl speriau monotonia și dezinteresul pe care le-ar putea provoca orele lui și era foarte atent să alterneze metodele de predare. De asemenea avea o deosebită grijă să trateze elevii egal și individual și nu ca pe o gloată de înapoiați așa cum îi numea chiar directorul școlii.
- Nu mai ai ce să scoți din ei, se exprima directorul. Din aștia nu mai faci oameni. Sunt pierduți.
”Poate de aceea m-a trimis Dumnezeu aici”, se gândi Marian și se dedică cu și mai mult devotament muncii sale. Roadele nu întârziară să apară și o dată cu ele și invidia mai multor colegi.
- Ce să spun?! A venit din Occident. Să se ducă de unde a venit și nu să ne învețe pe noi ce să facem, se plângea în cancelarie Gabriela, o profesoară deranjată de copiii care o îndemnau să se poarte precum domnul Marian Sandu.
Nici directorul nu agrea tensiunile create în cancelarie de comparația pe care copiii o făceau între Marian și ceilalți profesori. Așa că îl chemă într-o zi în birou la o discuție.
- V-ați propus cumva să instaurați aici regimul școlii internaționale la care ați lucrat până de curând? Ați uitat că trăim în România și că învățământul românesc are alte rigori? se adresă directorul aruncându-l pe Marian într-o perplexitate totală.
- Ajutați-mă să înțeleg despre ce este vorba, răspunse Marian.
- Băiete, am impresia că ești deconectat de realitățile noastre și că nu gândești în perspectivă. Aici colegiul contează mai mult decât copiii. Gândește-te că ei pleacă și noi rămânem. Încearcă să te limitezi la aceleași lucruri ca și noi și renunță la a dorința de a intra în competiție cu ceilalți colegi. Ne-am înțeles? Îți doresc o zi bună.
- Și dumneavoastră la fel, răspunse Marian refuzând să se gândească la conținutul discuției.
Marian nu mai era obișnuit cu acest mod de abordare. Îl uitase complet. Se ridică de pe scaun și se îndreptă spre cancelarie. În cancelarie câțiva colegi zâmbeau ușurați, știind că mesajul lor a ajuns la Marian.
- Fac oare ce nu trebuie? A-ți face datoria înseamnă a intra în competiție cu alții? se verifică Marian cerând părerea lui Dragoș.
- Ai crezut că sunt de ajuns cincisprezece ani să se schimbe un sistem condus de oameni care moștenesc aceeași mentalitate din generație în generație? Cine vrei să îl schimbe? Chiar cei care profită de el? E doar începutul durerilor, îl avertiză Dragoș.
Timpul trecu cu repeziciune lăsând tot mai multe urme dureroase în sufletul lui Marian. Singurul loc în care se simțea bine era sala de clasă unde își continua asiduu munca, ignorând mesajele colegilor și dăruindu-se copiilor pe care îi vedea dezvoltându-se emoțional și intelectual.
- Vă mulțumesc, domnule profesor, că mi-ați redat încrederea în mine însumi, i se adresă în pragul examenului de bacalaureat Andrei, considerat de toți cel mai dificil copil din școală. M-am hotărât să îmi continui studiile la facultatea de matematică din București. M-ați făcut să iubesc această materie.
Marian simți cum Andrei, elevul dificil, îi acordă cea mai frumoasă medalie la finalul unui îndelungat an școlar.
- Andrei, mulțumesc și eu de încrederea ta. Sunt convins că vei reuși. Ai dovedit-o de atâtea ori. Mult succes la bacalaureat. Te susțin în continuare. Să mă cauți dacă ai nevoie de ceva, îi răspunse Marian privind cu prețuire un copil care a reușit să-și depășească problemele emoționale și să se dăruiască studiului.
- Vă mulțumim pentru munca prestată în cadrul școlii noastre, domnule Sandu. Din păcate, nu vă putem prelungi cererea de suplinire întrucât de la anul vom avea mai puține clase, anunță directorul foarte sobru la consiliul profesoral.
Marian știa bine cum stau lucrurile, întrucât aflase de la un coleg că postul era rezervat pentru altcineva. Înghiți în sec și asista neputincios la spectacolul stupid creat de minciunile directorului, de chipurile rânjite ale multor colegi satisfăcuți că școala scapă de inovații occidentale, de indiferența unor indivizi chemați să pregătească oamenii viitorului. Doar doi colegi îi împărtășeau stupoarea, însă nici eu nu mai puteau face nimic. Erau în pragul pensiei și își doreau doar să se elibereze de cătușele pe care sistemul învechit în rele le ținea strâns pe sufletele lor.
- Vă doresc numai bine și îmi pare atât de rău că nu mai suntem colegi, îi spuse Gabriela continuând spectacolul atât de epuizant pentru Marian. Sper să aveți mai mult succes la următoarea școală sau de ce nu poate chiar în Occidentul care are mai multă nevoie de experiența dumneavoastră decât cei de aici, încheie Gabriela cu nonșalanță.
Marian era dezamăgit. Venise cu inima plină de dor și drag, cu smerenia fiului risipitor care își cheltuise zilele la mare depărtare de țara pe care o iubea. Era gata să o slujească precum un argat fără să aștepte răsplată pe măsură. Dar trebuia să constate cu amar că frații lui, precum odinoară fratele fiului risipitor, nu se bucurau nici de întoarcerea lui și nici de darurile pe care voia să le pună în slujba lor și a copiilor lor. Spera totuși că la următoarea școală va fi altfel.
de pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu