Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 

Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?

-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă căutare de sensuri în realitățile pe care le trăim. 

Să-și critice soția propria neputință, proiectându-și stările confuze asupra soțului? Să-și critice soția propriile neîmpliniri punându-le în responsabilitatea soțului? E critica ei o încercare inconștientă de a-și ascunde propriile neputințe? Cu siguranță aceste posibilități nu sunt de exclus, ci dimpotrivă sunt cauze des întâlnite în revăsarea fluviului de nemulțumiri asupra celuilalt. Mai caut, mă mai gândesc, le mai pun cap la cap. Frica, nesiguranța, instabilitatea emoțională pot da și ele naștere unor aprigi împotriviri între soți și până la umilirea celuilalt nu mai este decât un pas. 

„Maică, așa cum îl crești, așa îl ai.” Acest sfat îl dădeau bătrânele pe vremuri tinerelor căsătorite. Îl crești cu scandal și cu reproșuri, cu mutre acre și pretenții fără limite, cu vorbe nesăbuite, cu jigniri și crize de isterie, cu neîncredere și suspiciune, cu dispreț? Ce vei semăna, aceea vei și culege. Da, pentru că într-o căsătorie nu se cresc doar copiii spre stare de adult, ci și soții se cresc unul pe celălalt ca să ajungă la maturitatea căsătoriei.

Povestesc de multe ori o frumoasă și cutremurătoare întâmplare din viața mea. Sunt invitat la o sfeștanie în casa bunicilor unei foarte bune prietene. E o căsuță ca din povești. Bătrâneii, care au peste optzeci de ani, ne așteaptă în costum popular. Intru parcă într-o carte de istorie. Bunicul ne întâmpină cu reverență, bunica e tăcută și așteaptă să ne poftească soțul ei în casă. Ținem slujba pentru care totul e pregătit ca la carte. Pe parcursul slujbei ne susține forța evlaviei acestor doi oameni care trăiesc împreună de peste șaizeci de ani. Întreb cu sfială ce i-a ținut atât de mult împreună. „Dragostea, aceasta ne-a umplut toată viața” îmi spune bătrâna. E o confirmare la tot ceea ce am văzut în cele două ore petrecute împreună. Iar dragostea ia prețiosul chip al respectului adânc. Bătrâna nu-l scăpa din ochi pe bunicuțul, îi pregătise locul la masă cu multă atenție și dăruire, îi sorbea cuvintele și îi lumina chipul cu zâmbetul ei, iar ochii și cuvintele lui revărsau dragoste, prețuire, recunoștință.  Un exemplu de maturitate.

- Hai, părinte. Vremurile acelea sunt de mult apuse. Nu mai există așa ceva, îmi răspund unii când aud această întâmplare adevărată. 

Ce nu mai există? Respect? Probabil că aici este punctul nevralgic al multor familii astăzi: lipsa de respect. Nici soția nu mai știe să-și sfințească soțul prin tăcerea care ascunde rugăciunea, nici soțul nu mai știe să-și sfințească soția prin cuvântul care aduce mângâierea. Nu mai știm să ne zâmbim unul altuia pentru că ni se pare că dobândim mai multe cu un chip încruntat și un sac de argumente și dovezi. Nu mai știm să iertăm pentru că inima noastră e dornică de „dreptate”. Nu mai știm să răbdăm pentru că ni se pare că am atins culmile răbdării. Nu mai vrem să slujim pentru că ni se pare că ne-am căsătorit ca să ni se slujească. Învățăm prea mult ce este iubirea de la televizor și prea puțin din ochii celuilalt, din necazul lui, din neputința lui, din durerea lui, din limitele lui.

Femeia să-l respecte pe bărbat și va culege rodul binecuvântării, adăugă părintele. 

Câte binecuvântări în familie nu s-au pierdut și se pierd cu fiecare reproș, jignire, vorbă deșartă? 

pr. Iosif-Cristian Rădulescu