Treceți la conținutul principal

Femeia care își critică bărbatul



„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 

Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?

-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă căutare de sensuri în realitățile pe care le trăim. 

Să-și critice soția propria neputință, proiectându-și stările confuze asupra soțului? Să-și critice soția propriile neîmpliniri punându-le în responsabilitatea soțului? E critica ei o încercare inconștientă de a-și ascunde propriile neputințe? Cu siguranță aceste posibilități nu sunt de exclus, ci dimpotrivă sunt cauze des întâlnite în revăsarea fluviului de nemulțumiri asupra celuilalt. Mai caut, mă mai gândesc, le mai pun cap la cap. Frica, nesiguranța, instabilitatea emoțională pot da și ele naștere unor aprigi împotriviri între soți și până la umilirea celuilalt nu mai este decât un pas. 

„Maică, așa cum îl crești, așa îl ai.” Acest sfat îl dădeau bătrânele pe vremuri tinerelor căsătorite. Îl crești cu scandal și cu reproșuri, cu mutre acre și pretenții fără limite, cu vorbe nesăbuite, cu jigniri și crize de isterie, cu neîncredere și suspiciune, cu dispreț? Ce vei semăna, aceea vei și culege. Da, pentru că într-o căsătorie nu se cresc doar copiii spre stare de adult, ci și soții se cresc unul pe celălalt ca să ajungă la maturitatea căsătoriei.

Povestesc de multe ori o frumoasă și cutremurătoare întâmplare din viața mea. Sunt invitat la o sfeștanie în casa bunicilor unei foarte bune prietene. E o căsuță ca din povești. Bătrâneii, care au peste optzeci de ani, ne așteaptă în costum popular. Intru parcă într-o carte de istorie. Bunicul ne întâmpină cu reverență, bunica e tăcută și așteaptă să ne poftească soțul ei în casă. Ținem slujba pentru care totul e pregătit ca la carte. Pe parcursul slujbei ne susține forța evlaviei acestor doi oameni care trăiesc împreună de peste șaizeci de ani. Întreb cu sfială ce i-a ținut atât de mult împreună. „Dragostea, aceasta ne-a umplut toată viața” îmi spune bătrâna. E o confirmare la tot ceea ce am văzut în cele două ore petrecute împreună. Iar dragostea ia prețiosul chip al respectului adânc. Bătrâna nu-l scăpa din ochi pe bunicuțul, îi pregătise locul la masă cu multă atenție și dăruire, îi sorbea cuvintele și îi lumina chipul cu zâmbetul ei, iar ochii și cuvintele lui revărsau dragoste, prețuire, recunoștință.  Un exemplu de maturitate.

- Hai, părinte. Vremurile acelea sunt de mult apuse. Nu mai există așa ceva, îmi răspund unii când aud această întâmplare adevărată. 

Ce nu mai există? Respect? Probabil că aici este punctul nevralgic al multor familii astăzi: lipsa de respect. Nici soția nu mai știe să-și sfințească soțul prin tăcerea care ascunde rugăciunea, nici soțul nu mai știe să-și sfințească soția prin cuvântul care aduce mângâierea. Nu mai știm să ne zâmbim unul altuia pentru că ni se pare că dobândim mai multe cu un chip încruntat și un sac de argumente și dovezi. Nu mai știm să iertăm pentru că inima noastră e dornică de „dreptate”. Nu mai știm să răbdăm pentru că ni se pare că am atins culmile răbdării. Nu mai vrem să slujim pentru că ni se pare că ne-am căsătorit ca să ni se slujească. Învățăm prea mult ce este iubirea de la televizor și prea puțin din ochii celuilalt, din necazul lui, din neputința lui, din durerea lui, din limitele lui.

Femeia să-l respecte pe bărbat și va culege rodul binecuvântării, adăugă părintele. 

Câte binecuvântări în familie nu s-au pierdut și se pierd cu fiecare reproș, jignire, vorbă deșartă? 


pr. Iosif-Cristian Rădulescu






Comentarii

  1. Buna, Dupa ce am fost în rela?ie cu Anderson de ani de zile, s-a despar?it de mine, am facut tot posibilul sa-l aduc înapoi dar totul a fost în zadar, l-am dorit atât de mult înapoi din cauza dragostei pe care o am pentru el, l-am implorat cu totul, am facut promisiuni, dar el a refuzat. I-am explicat prietenei mele problema mea ?i ea mi-a sugerat sa contactez mai degraba un vrajitor care ar putea sa ma ajute sa fac o vraja pentru a-l aduce înapoi, dar eu sunt genul care nu a crezut niciodata în vraja, nu am avut de ales decât sa încerc, am a trimis vrajitorului prin po?ta ?i mi-a spus ca nu este nicio problema ca totul va fi bine înainte de trei zile, ca fostul meu se va întoarce la mine înainte de trei zile, a facut vraja ?i, surprinzator, în a doua zi, era în jurul orei 16. M-a sunat fostul meu, am fost atât de surprins, am raspuns la apel ?i tot ce a spus a fost ca îi pare atât de rau pentru tot ce s-a întâmplat încât a vrut sa ma întorc la el, ca ma iube?te atât de mult. Am fost atât de fericit ?i m-am dus la el, a?a am început sa traim din nou ferici?i împreuna. De atunci, am promis ca oricui cunosc care are o problema de rela?ie, a? fi de ajutor unei astfel de persoane, trimi?ându-l la singurul vrajitor real ?i puternic care m-a ajutat cu propria mea problema. e-mail: ogagakunta@gmail.com
    1) Vraji de dragoste
    2) Vraji de dragoste pierduta
    3) Vraji de divor?
    4) Vraji de casatorie
    5) Vraja de legare.
    6) Vraji de despar?ire
    7) Alunga?i un Iubit trecut
    8.) Vrei sa fii promovat în biroul tau/ Vraja de loterie
    9) vrei sa-?i mul?ume?ti iubitul
    (ogagakunta@gmail.com)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur