Slujesc într-o biserică. Mă simt de două ori acasă, în primul rând pentru că sunt în Biserică și apoi pentru că biserica în care mă aflu e în România.
E sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Zăresc în biserică o mulțime de mame în vârstă. Au venit să cinstească Adormirea unei Mame, în care își pun mereu nădejdea.
- Vă aduc dorul copiilor dumneavoastră împrăștiați prin Occident, le spun și le privesc chipurile pe care anii s-au așezat fără să îi mai numere nimeni, nici măcar ei, bătrânii care le poartă brazdele lăsate în urmă.
O comuniune deosebită se naște între noi în doar câteva clipe și străpunge zidurile bisericii. Eu port în inimă dorul copiilor lor pentru ei, ei au în inimă dorul lor de copii. Pe chipuri se rostogolesc bobițe mici de dor și de durere. Aș vrea să le culeg și să fac din ele o cunună pe care să o așez pe crucea lui Hristos din fața altarul bisericii în care voi sluji atunci când mă voi întoarce la cei ce au plecat în țări străine.
Închei cuvântul și aștept oamenii la miruit. Cu puterile vizibil slăbite se așează fiecare la rând să se miruiască. Însemnez cu prețuire frunțile încrețite și mâinile muncite. La final se apropie o femeie blajină sprijinită într-un baston care abia o mai poate ține de vechi ce este. O miruiesc pe fruntea acoperită de un batic negru și îi însemnez mâinile cu mirul care se revarsă dintr-o dată de parcă se îndârjește să înmoaie pielea uscată și crăpată a femeii.
- Ai mei sunt duși departe, părinte. Dumneavoastră nu veniți de acolo. Nimeni nu a mai venit de acolo de când au plecat și nici de ei nu am mai auzit nimic, îmi spune bătrâna.
- Dar unde sunt duși că nu mai pot veni și nici nu mai pot dau un semn de viață? o întreb, minunându-mă ce colț de lume te poate împiedica să îți amintești de cei ce te-au născut.
- Sunt duși în țara în care părinții sunt dați uitării, îmi șoptește femeia cu glasul plin de durere. Duce la ochi chiar mâna cu care își ține bastonul pentru a-și șterge lacrimile, cine știe pentru a câta oară. Cealaltă mână e imobilizată.
- Oh, Doamne, suspin și eu pătruns de durerea femeii în vârstă de peste optzeci de ani.
- Copiii mei au plecat și ei în străinătate pentru că au vrut mai mult decât aveau. Nu m-au mai sunat de când au plecat, continuă femeia. Poate că au vrut mai mult decât o mamă. Mie nu mi-ați putut aduce nici măcar un strop din dorul lor, dar nu e vina dumneavoastră. Mă gândesc că e vina mea. Poate nu le-am fost o mamă suficient de bună.
- Vă reproșați ceva? o întreb cu grijă, încercând să îi ascult frământările cu care pare că se luptă zi și noapte.
- Părinte, am muncit toată viața și la serviciu și acasă. Am avut un soț nemaipomenit, omul lui Dumnezeu. Am făcut casă bună împreună. Tot ce avem am câștigat cu muncă cinstită. Ne-am crescut copiii cu multă dragoste, chiar dacă nu am avut atâta timp pentru ei. Așa erau vremurile, îmi mărturisește bătrâna, ștergându-și iarăși chipul care parcă își ușurează apăsarea. Nu știu unde am greșit și de ce nu mă mai caută nici fata și nici băiatul. Haideți să vă arăt unde locuiesc, mă roagă, dorind să îmi arate rodul muncii de o viață.
Mi-e rușine să o refuz. Îmi termin rânduiala și mă pornesc la drum. Mă ia de braț ca pe un copil, sprijinindu-se pe mine. Îmi transmite o căldură părintească ieșită din comun. Cât a fost slujba eram eu părintele, acum este ea. Își reia firul durerii și îmi dezvăluie gândurile care îi chinuie clipele rămase ale vieții.
- Nici nu știu cine mă va îngropa. Am o vecină, dar și ea e în vârstă. Pe ea o mai caută copii uneori...Aici e casa mea, părinte. Haideți intrați câteva clipe, mă invită femeia.
Intru cu gândul că îi mai ușurez un pic durerea. Casa e mare și curată. E împodobită ca pe vremurile copilăriei. Mileuri, peștele de sticlă de pe televizor, bibelouri peste tot și multe tablouri. Copiii îmi zâmbesc bucuroși din portretele păstrate cu sfințenie de mama lor. Bătrâna mă plimbă prin casă și îmi povestește cine unde a stat și valuri de amintiri se revarsă prin cuvântul ei legănat.
- Ce ați lucrat? o întreb sfios, nevoind să îi mai trezesc în vreun fel amintiri dureroase.
- Am fost învățătoare. Ah, nu v-am arătat pozele cu copiii. Am iubit mult copiii, de aceea nu înțeleg de ce copiii mei au uitat de mine.
Mă simt vinovat că prin întrebarea mea i-am declanșat iarăși un oftat adânc. Dar îmi dau seama că oricum le are pe toate vii în amintire.
După alte câteva amintiri ilustrate cu diferite poze, ne apropiem de clipa despărțirii. Mă conduce la poartă. Ne îmbrățișăm cu mult drag. E plină de dragoste și dor. Îmi mulțumește pentru timpul acordat și mă roagă:
- Părinte, ați spus că ați adus dorul copiilor de părinți. Duceți acolo unde mergeți și dorul părinților de copii, mai ales copiilor care au uitat că au părinți.
Făgăduiesc că voi face întocmai și îmi continui drumul, mulțumit că am mai slujit o liturghie, liturghia de după Liturghie, și o închei rugându-mă: „Întoarce-i, Doamne, pe copii din țara în care și-au uitat părinții!”
de pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu