Treceți la conținutul principal

Țara în care și-au uitat părinții


Slujesc într-o biserică. Mă simt de două ori acasă, în primul rând pentru că sunt în Biserică și apoi pentru că biserica în care mă aflu e în România.

E sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Zăresc în biserică o mulțime de mame în vârstă. Au venit să cinstească Adormirea unei Mame, în care își pun mereu nădejdea.

- Vă aduc dorul copiilor dumneavoastră împrăștiați prin Occident, le spun și le privesc chipurile pe care anii s-au așezat fără să îi mai numere nimeni, nici măcar ei, bătrânii care le poartă brazdele lăsate în urmă.

O comuniune deosebită se naște între noi în doar câteva clipe și străpunge zidurile bisericii. Eu port în inimă dorul copiilor lor pentru ei, ei au în inimă dorul lor de copii. Pe chipuri se rostogolesc bobițe mici de dor și de durere. Aș vrea să le culeg și să fac din ele o cunună pe care să o așez pe crucea lui Hristos din fața altarul bisericii în care voi sluji atunci când mă voi întoarce la cei ce au plecat în țări străine.

Închei cuvântul și aștept oamenii la miruit. Cu puterile vizibil slăbite se așează fiecare la rând să se miruiască. Însemnez cu prețuire frunțile încrețite și mâinile muncite.  La final se apropie o femeie blajină sprijinită într-un baston care abia o mai poate ține de vechi ce este. O miruiesc pe fruntea acoperită de un batic negru și îi însemnez mâinile cu mirul care se revarsă dintr-o dată de parcă se îndârjește să înmoaie pielea uscată și crăpată a femeii.
- Ai mei sunt duși departe, părinte. Dumneavoastră nu veniți de acolo. Nimeni nu a mai venit de acolo de când au plecat și nici de ei nu am mai auzit nimic, îmi spune bătrâna.
- Dar unde sunt duși că nu mai pot veni și nici nu mai pot dau un semn de viață? o întreb, minunându-mă ce colț de lume te poate împiedica să îți amintești de cei ce te-au născut. 
- Sunt duși în țara în care părinții sunt dați uitării, îmi șoptește femeia cu glasul plin de durere. Duce la ochi chiar mâna cu care își ține bastonul pentru a-și șterge lacrimile, cine știe pentru a câta oară. Cealaltă mână e imobilizată.

- Oh, Doamne, suspin și eu pătruns de durerea femeii în vârstă de peste optzeci de ani.

- Copiii mei au plecat și ei în străinătate pentru că au vrut mai mult decât aveau.  Nu m-au mai sunat de când au plecat, continuă femeia. Poate că au vrut mai mult decât o mamă. Mie nu mi-ați putut aduce nici măcar un strop din dorul lor, dar nu  e vina dumneavoastră. Mă gândesc că e vina mea. Poate nu le-am fost o mamă suficient de bună.

- Vă reproșați ceva? o întreb cu grijă, încercând să îi ascult frământările cu care pare că se luptă zi și noapte.

- Părinte, am muncit toată viața și la serviciu și acasă. Am avut un soț nemaipomenit, omul lui Dumnezeu. Am făcut casă bună împreună. Tot ce avem am câștigat cu muncă cinstită. Ne-am crescut copiii cu multă dragoste, chiar dacă nu am avut atâta timp pentru ei. Așa erau vremurile, îmi mărturisește bătrâna, ștergându-și iarăși chipul care parcă își ușurează apăsarea. Nu știu unde am greșit și de ce nu mă mai caută nici fata și nici băiatul. Haideți să vă arăt unde locuiesc, mă roagă, dorind să îmi arate rodul muncii de o viață.

Mi-e rușine să o refuz. Îmi termin rânduiala și mă pornesc la drum. Mă ia de braț ca pe un copil, sprijinindu-se pe mine. Îmi transmite o căldură părintească ieșită din comun. Cât a fost slujba eram eu părintele, acum este ea. Își reia firul durerii și îmi dezvăluie gândurile care îi chinuie clipele rămase ale vieții.

- Nici nu știu cine mă va îngropa. Am o vecină, dar și ea e în vârstă. Pe ea o mai caută copii uneori...Aici e casa mea, părinte. Haideți intrați câteva clipe, mă invită femeia.

Intru cu gândul că îi mai ușurez un pic durerea. Casa e mare și curată. E împodobită ca pe vremurile copilăriei. Mileuri, peștele de sticlă de pe televizor, bibelouri peste tot și multe tablouri. Copiii îmi zâmbesc bucuroși din portretele păstrate cu sfințenie de mama lor. Bătrâna mă plimbă prin casă și îmi povestește cine unde a stat și valuri de amintiri se revarsă prin cuvântul ei legănat.

- Ce ați lucrat? o întreb sfios, nevoind să îi mai trezesc în vreun fel amintiri dureroase. 
- Am fost învățătoare. Ah, nu v-am arătat pozele cu copiii. Am iubit mult copiii, de aceea nu înțeleg de ce copiii mei au uitat de mine.

Mă simt vinovat că prin întrebarea mea i-am declanșat iarăși un oftat adânc. Dar îmi dau seama că oricum le are pe toate vii în amintire.

După alte câteva amintiri ilustrate cu diferite poze, ne apropiem de clipa despărțirii. Mă conduce la poartă. Ne îmbrățișăm cu mult drag. E plină de dragoste și dor. Îmi mulțumește pentru timpul acordat și mă roagă:
- Părinte, ați spus că ați adus dorul copiilor de părinți. Duceți acolo unde mergeți și dorul părinților de copii, mai ales copiilor care au uitat că au părinți. 
Făgăduiesc că voi face întocmai și îmi continui drumul, mulțumit că am mai slujit o liturghie, liturghia de după Liturghie, și o închei rugându-mă: „Întoarce-i, Doamne, pe copii din țara în care și-au uitat părinții!”


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu









Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur