Treceți la conținutul principal

Spitalul care a devenit biserică

Într-o localitate îndepărtată o femeie își plânge înăbușit durerea. O întâlnesc tocmai în acele momente, încercând prin slujba de înmormântare să îi aduc un strop de mângâiere. Ana are optzeci de ani și pare atât de puternică încât ai impresia că va mai duce încă douăzeci de ani durerea pierderii fiicei sale. Ne luăm cu toți rămas bun de la fiica plecată prea devreme dintre noi și suntem cu toții atenți să alinăm inima unei mame pe chipul căreia stau adânc încrestate cărările vieții. Mai schimbăm câteva vorbe după cina răposatei. Ana pare că nu are nevoie de nicio îmbărbătare, ba încă zâmbește ca și când ar fi fost cu cinci zile în urmă când fiica ei era bucuroasă și perfect sănătoasă.- Vă mulțumesc, părinte, că ați fost alături de noi. Eu nu prea sunt cu biserica. Suntem plecați de aproape cincizeci de ani, ne-am rupt cu totul de toate. Nu mai am rude în țară, nu mai am pe nimeni. Mi-am dorit mereu să fiu înmormântată în România, dar visul acesta nu mai poate fi împlinit. Acum am o nouă dorință. Vreau să mă odihnesc aici lângă fiica mea, îmi mărturisește Ana de față cu toți cei prezenți la parastas, lăsând prin viu grai un testament.

- Da, vă înțeleg. Acum e important să treceți cu bine peste aceste grele momente, mă fâstâcesc eu, neștiind ce poți spune unei mame care și-ar fi dorit să moară în locul fiicei sale.

Ne despărțim. Ana îmi zâmbește din nou, semn că nu e nevoie de consolare.

- A fost o slujbă foarte frumoasă. Mi-a mers la suflet. Am o rugăminte la dumneavoastră.
- Da, sigur, răspund mângâiat că mai pot face ceva pentru Ana.
- Când voi muri, vreau să mă înmormântați dumneavoastră, îmi destăinuie, de parcă și-ar fi dorit să fie chiar astăzi înmormântarea ei.
- Cum va rândui Dumnezeu. Acum e important să împliniți rânduiala și pentru fiica dumneavoastră, care are nevoie de rugăciunile mamei pentru odihna ei cea veșnică, îi spun Anei.
- Părinte, aceasta este dorința mea și vă rog să țineți cont de ea, insistă Ana.
- Doamne ajută. Așa vom face cu ajutorul lui Dumnezeu. 

Ne luăm rămas bun și oricât încerc să mai iau legătura cu ea ulterior nu reușesc. O pomenesc pe Ana și pe fiica ei și-L rog pe Dumnezeu să le poarte de grijă.

După mai bine de un an primesc un telefon. 

- Părinte, veniți vă rog la Ana, mama mea. E grav bolnavă și vă cheamă să o spovediți,  mă informează deznădăjduit fiul cel mare ale Anei.

Mă grăbesc în aceeași zi la un spital, pe care îl identific cu greu. E ca un mic orășel în care se perindă oameni suferinzi, unii dintre ei trăindu-și aici ultimele clipe de viață. E noapte, e frig, e umed. Clădirea spitalului e plină de gemulețe cu lumini de Crăciun și mă întreb oare câți oameni se mai pot bucura de sărbătoarea care vine, sezând pe pat de suferință.

Intru în salon condus de o asistentă care îi surâde Anei. E un zâmbet care valorează mai mult decât orice medicament. Îi simt și eu efectul, darămite Ana. Mă reîntâlnesc cu zâmbetul Anei. E același zâmbet cu care ne-am despărțit. Trupul ei nu mai este însă același. Un cancer i-a luat puterile, i-a adâncit și mai mult cărările vieții de pe chip, i-a umput trupul de sudoarea, pe care o șterge necontenit cu un prosop.

Ana nu s-a spovedit niciodată. A prins însă multe detalii din discuțiile pe care le purtasem la parastasul de după înmormântarea fiicei sale cu celelalte persoane care mă asaltau cu întrebări referitoare la religie. Părea atunci total dezinteresată de tematică.

Astăzi însă Ana este un alt om. Dorește să se împace cu Dumnezeu și cu ea însăși. Încep rugăciunile și o liniște care vestește veșnicia se așează peste Ana și peste mine. Chiar și ceilalți bolnavi din salon privesc discret spre noi, dorind să se împărtășeașcă parcă de liniștea noastră. Se opresc din vorbă și ascultă rugăciuni într-o limbă pe care nu o înțeleg. Am sentimentul că spitalul a devenit biserică, iar patul Anei altarul la care sunt chemat să slujesc.

Ana se spovedește cu o pocăință cutremurătoare. Lacrimile întoarcerii la Dumnezeu îi inundă trupul deja asudat de durere. Nu mai reușesc să deslușesc care durere e mai mare, a pocăinței sau a trupului lovit de rac. Sub Ana, patul de spital, curat și tăcut, îi absoarbe lacrimile trupului și ale sufletului, voind și el să îi fie o alinare.

- Mă simt plină de pace, părinte. Acum pot pleca împăcată la fiica mea, îmi șoptește Ana. Vă aștept să mă înmormântați în același loc unde ne-am întâlnit.

Privesc înmărmurit imaginile care mi se așează fără sunet în minte și în inimă. Aș vrea să fug și să mă ascund ca să nu mai stau în mijlocul acelor oameni care poartă resemnați o cruce grea.  Nu mă simt vrednic să fiu în preajma lor. Îmi doresc totuși să găsesc un colț în care să pot respira tăcerea care se așterne pe chipul zâmbitor al Anei. Acum știu că zâmbetul ei e semn al păcii sale lăuntrice.

- S-a dus împăcată, părinte, îmi mărturisește Floarea, cumnata Anei. M-a sunat îndată ce ați fost la ea și am simțit-o fericită pentru prima oară după atâtea luni de suferință. Mi-a spus că i-ați promis că o veți înmormânta.
- Dumnezeu să o odihnească cu sfinții, răspund eu rugându-mă pentru sufletul Anei, care mă așteaptă să îmi împlinesc făgăduința, zâmbindu-mi din veșnicia în care odinioară nu avea curaj să creadă.


Pr. Iosif Cristian Rădulescu



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor!

„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui.
Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi. 
Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că e prea mult…

Nu te duce în străinătate, că te faci străin

Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană.
Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate. - Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz. - Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul.
”Excepțional, câtă politețe”, se gândi Ottonel. Reuși să găsească autobuzul și să ajungă la hotelul la care urma să lucreze.