Treceți la conținutul principal

Spitalul care a devenit biserică

Într-o localitate îndepărtată o femeie își plânge înăbușit durerea. O întâlnesc tocmai în acele momente, încercând prin slujba de înmormântare să îi aduc un strop de mângâiere. Ana are optzeci de ani și pare atât de puternică încât ai impresia că va mai duce încă douăzeci de ani durerea pierderii fiicei sale. Ne luăm cu toți rămas bun de la fiica plecată prea devreme dintre noi și suntem cu toții atenți să alinăm inima unei mame pe chipul căreia stau adânc încrestate cărările vieții. Mai schimbăm câteva vorbe după cina răposatei. Ana pare că nu are nevoie de nicio îmbărbătare, ba încă zâmbește ca și când ar fi fost cu cinci zile în urmă când fiica ei era bucuroasă și perfect sănătoasă.- Vă mulțumesc, părinte, că ați fost alături de noi. Eu nu prea sunt cu biserica. Suntem plecați de aproape cincizeci de ani, ne-am rupt cu totul de toate. Nu mai am rude în țară, nu mai am pe nimeni. Mi-am dorit mereu să fiu înmormântată în România, dar visul acesta nu mai poate fi împlinit. Acum am o nouă dorință. Vreau să mă odihnesc aici lângă fiica mea, îmi mărturisește Ana de față cu toți cei prezenți la parastas, lăsând prin viu grai un testament.

- Da, vă înțeleg. Acum e important să treceți cu bine peste aceste grele momente, mă fâstâcesc eu, neștiind ce poți spune unei mame care și-ar fi dorit să moară în locul fiicei sale.

Ne despărțim. Ana îmi zâmbește din nou, semn că nu e nevoie de consolare.

- A fost o slujbă foarte frumoasă. Mi-a mers la suflet. Am o rugăminte la dumneavoastră.
- Da, sigur, răspund mângâiat că mai pot face ceva pentru Ana.
- Când voi muri, vreau să mă înmormântați dumneavoastră, îmi destăinuie, de parcă și-ar fi dorit să fie chiar astăzi înmormântarea ei.
- Cum va rândui Dumnezeu. Acum e important să împliniți rânduiala și pentru fiica dumneavoastră, care are nevoie de rugăciunile mamei pentru odihna ei cea veșnică, îi spun Anei.
- Părinte, aceasta este dorința mea și vă rog să țineți cont de ea, insistă Ana.
- Doamne ajută. Așa vom face cu ajutorul lui Dumnezeu. 

Ne luăm rămas bun și oricât încerc să mai iau legătura cu ea ulterior nu reușesc. O pomenesc pe Ana și pe fiica ei și-L rog pe Dumnezeu să le poarte de grijă.

După mai bine de un an primesc un telefon. 

- Părinte, veniți vă rog la Ana, mama mea. E grav bolnavă și vă cheamă să o spovediți,  mă informează deznădăjduit fiul cel mare ale Anei.

Mă grăbesc în aceeași zi la un spital, pe care îl identific cu greu. E ca un mic orășel în care se perindă oameni suferinzi, unii dintre ei trăindu-și aici ultimele clipe de viață. E noapte, e frig, e umed. Clădirea spitalului e plină de gemulețe cu lumini de Crăciun și mă întreb oare câți oameni se mai pot bucura de sărbătoarea care vine, sezând pe pat de suferință.

Intru în salon condus de o asistentă care îi surâde Anei. E un zâmbet care valorează mai mult decât orice medicament. Îi simt și eu efectul, darămite Ana. Mă reîntâlnesc cu zâmbetul Anei. E același zâmbet cu care ne-am despărțit. Trupul ei nu mai este însă același. Un cancer i-a luat puterile, i-a adâncit și mai mult cărările vieții de pe chip, i-a umput trupul de sudoarea, pe care o șterge necontenit cu un prosop.

Ana nu s-a spovedit niciodată. A prins însă multe detalii din discuțiile pe care le purtasem la parastasul de după înmormântarea fiicei sale cu celelalte persoane care mă asaltau cu întrebări referitoare la religie. Părea atunci total dezinteresată de tematică.

Astăzi însă Ana este un alt om. Dorește să se împace cu Dumnezeu și cu ea însăși. Încep rugăciunile și o liniște care vestește veșnicia se așează peste Ana și peste mine. Chiar și ceilalți bolnavi din salon privesc discret spre noi, dorind să se împărtășeașcă parcă de liniștea noastră. Se opresc din vorbă și ascultă rugăciuni într-o limbă pe care nu o înțeleg. Am sentimentul că spitalul a devenit biserică, iar patul Anei altarul la care sunt chemat să slujesc.

Ana se spovedește cu o pocăință cutremurătoare. Lacrimile întoarcerii la Dumnezeu îi inundă trupul deja asudat de durere. Nu mai reușesc să deslușesc care durere e mai mare, a pocăinței sau a trupului lovit de rac. Sub Ana, patul de spital, curat și tăcut, îi absoarbe lacrimile trupului și ale sufletului, voind și el să îi fie o alinare.

- Mă simt plină de pace, părinte. Acum pot pleca împăcată la fiica mea, îmi șoptește Ana. Vă aștept să mă înmormântați în același loc unde ne-am întâlnit.

Privesc înmărmurit imaginile care mi se așează fără sunet în minte și în inimă. Aș vrea să fug și să mă ascund ca să nu mai stau în mijlocul acelor oameni care poartă resemnați o cruce grea.  Nu mă simt vrednic să fiu în preajma lor. Îmi doresc totuși să găsesc un colț în care să pot respira tăcerea care se așterne pe chipul zâmbitor al Anei. Acum știu că zâmbetul ei e semn al păcii sale lăuntrice.

- S-a dus împăcată, părinte, îmi mărturisește Floarea, cumnata Anei. M-a sunat îndată ce ați fost la ea și am simțit-o fericită pentru prima oară după atâtea luni de suferință. Mi-a spus că i-ați promis că o veți înmormânta.
- Dumnezeu să o odihnească cu sfinții, răspund eu rugându-mă pentru sufletul Anei, care mă așteaptă să îmi împlinesc făgăduința, zâmbindu-mi din veșnicia în care odinioară nu avea curaj să creadă.


Pr. Iosif Cristian Rădulescu



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …