Treceți la conținutul principal

Preotul, o piesă de muzeu?


Pornim pentru a aduce românilor care ne-au invitat binecuvântarea marelui praznic al Botezului Domnului prin sfințirea caselor cu agheazma mare. Uneori zeci de kilometri despart două case în care locuiesc români ortodocși. Străbatem drumurile cu un puternic sentiment al vocației noastre misionare, sentiment sporit de ochii curioșilor de pe stradă care se uită  mirați la noi. Suntem îmbrăcați în reverendă, purtând la gât o cruce pe care stă răstignit un Hristos din ce în ce mai necunoscut chiar și printre cei botezați creștin.

Ne-am obișnuit ca oamenii să ne arunce priviri ciudate și să nu înțeleagă că suntem creștini. Pentru mulți din cei ce ne cercetează discret cu privirea crucea nu mai este un simbol al creștinismului, ci un accesoriu oarecare, fără niciun fel de semnificație religioasă.

Se apropie de noi un om cu barbă mare și chipul de călugăr.  Avem impresia că cineva ne recunoaște. Ne înșelăm însă. Cu cât este mai aproape, cu atât pare mai dezorientat. Pesemne crede că suntem musulmani, chiar dacă crucea stă mărturie pentru credința noastră creștină. Îmi aduc aminte instantaneu de tâmplarul care mi-a instalat mobila de bucătărie timp de peste opt ore și care după ce, în acest răstimp, a privit mulțimea de icoane și cruci de pe pereți, mă întreabă: „Sunteți musulmani?”

Ne continuăm drumul printre oameni ca să ajungem la destinația aflată chiar în centrul orașului Düsseldorf. Ne acomodăm rapid cu privirile nedumerite ale celor ce ne întâlnesc. Realizăm fără întârziere că nu sunt obișnuiți să vadă preoți ortodocși pe stradă. Și totuși astfel de priviri uimite am văzut ultima oară în fața unor vitrine cu exponate antice din cadrul unui muzeu de istorie. Mă întreb  dacă nu cumva am ajuns o piesă de muzeu. Zâmbesc amar, dar zâmbesc.

Pr. Iosif-Cristian Rădulescu


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor!

„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui.
Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi. 
Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că e prea mult…

Nu te duce în străinătate, că te faci străin

Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană.
Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate. - Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz. - Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul.
”Excepțional, câtă politețe”, se gândi Ottonel. Reuși să găsească autobuzul și să ajungă la hotelul la care urma să lucreze.