Pornim pentru a aduce românilor care ne-au invitat binecuvântarea marelui praznic al Botezului Domnului prin sfințirea caselor cu agheazma mare. Uneori zeci de kilometri despart două case în care locuiesc români ortodocși. Străbatem drumurile cu un puternic sentiment al vocației noastre misionare, sentiment sporit de ochii curioșilor de pe stradă care se uită mirați la noi. Suntem îmbrăcați în reverendă, purtând la gât o cruce pe care stă răstignit un Hristos din ce în ce mai necunoscut chiar și printre cei botezați creștin.
Ne-am obișnuit ca oamenii să ne arunce priviri ciudate și să nu înțeleagă că suntem creștini. Pentru mulți din cei ce ne cercetează discret cu privirea crucea nu mai este un simbol al creștinismului, ci un accesoriu oarecare, fără niciun fel de semnificație religioasă.
Se apropie de noi un om cu barbă mare și chipul de călugăr. Avem impresia că cineva ne recunoaște. Ne înșelăm însă. Cu cât este mai aproape, cu atât pare mai dezorientat. Pesemne crede că suntem musulmani, chiar dacă crucea stă mărturie pentru credința noastră creștină. Îmi aduc aminte instantaneu de tâmplarul care mi-a instalat mobila de bucătărie timp de peste opt ore și care după ce, în acest răstimp, a privit mulțimea de icoane și cruci de pe pereți, mă întreabă: „Sunteți musulmani?”
Ne continuăm drumul printre oameni ca să ajungem la destinația aflată chiar în centrul orașului Düsseldorf. Ne acomodăm rapid cu privirile nedumerite ale celor ce ne întâlnesc. Realizăm fără întârziere că nu sunt obișnuiți să vadă preoți ortodocși pe stradă. Și totuși astfel de priviri uimite am văzut ultima oară în fața unor vitrine cu exponate antice din cadrul unui muzeu de istorie. Mă întreb dacă nu cumva am ajuns o piesă de muzeu. Zâmbesc amar, dar zâmbesc.
Pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu