Treceți la conținutul principal

Într-o țară ca afară

Mihai era bucuros că studiile sale nu sunt în zadar, ca toată investiția părinților săi nu se va duce de râpă, că potențialul lui nu va mai rămâne neobservat și nefolosit.  În sfârșit trăia într-o țară ca afară. Era cu totul cucerit de autostrăzile bine puse la punct, de trenurile curate și punctuale, de chipurile zâmbitoare întâlnite la tot pasul, de oamenii politicoși pe care îi întâlnea pe stradă, la ghișee, la diferite instituții. Trăia entuziasmul începătorului, poate chiar mai mult decât un entuziasm. O adevărată fascinație a Occidentului îi dădea sentimentul mult așteptat al împlinirii și îl purta cu gândul într-un viitor tot mai strălucit.

Muncea cu multă seriozitate. Dădea mai mult decât i se cerea și roadele muncii sale nu încetau să apară. Mihai fusese rapid promovat într-o funcție de conducere.
- Cum de ai reușit atât de repede? îl întrebă Mark. Te invidiez. Eu lucrez de peste zece ani în această firmă și nu mi s-a propus niciodată o promovare.
- Stai liniștit. Îți va veni rândul, răspunse Mihai cu bucuria omului care și-a dovedit potențialul.

Munca umplea zilele lui Mihai atât de mult încât la un moment dat îl speria doar gândul că ar fi avut nevoie de concediu. Nu voia să renunțe la ritmul de lucru și la promovările pe care le aștepta muncind pe rupte. 

Acasă soția lui Mihai, Anuța, nu se mai regăsea. Privea neputincioasă cum zilele erau atât de rapid acoperite de întunericul nopții. Un iureș dădu năvală în viața lor și îi antrena într-un vârtej menit să dea forță societății capitaliste. 
- Nu avem ce să facem. Așa sunt timpurile. Așa e viața, răspundea scurt Mihai atunci când soția îl întreba dacă mai poate merge în acest ritm.

După ani și ani ajunsese și Mihai să resimtă efectele acestui vârtej care îl îndepărta tot mai mult de el însuși și de familia sa, de care în România s-a bucurat ani la rând cu pace și bună înțelegere. Puterile slăbite ale lui Mihai culminau într-un sentiment de lehamite. Nu mai reușea să adapteze lumea lui interioară la lumea exterioară. Era sătul de așteptarea promovării care nu mai venea, deși o merita din plin. Obosise privind atâtea chipuri necunoscute și rânjite în jurul lui. În tren, în gări, pe străzi și chiar la serviciu se vânturau străini presați de timp și de griji, sporindu-i golul lăuntric. „Aceasta să însemne babilonie?” se întreba Mihai adesea scrutând spectacolul pe care îl oferea multiculturalismul vestic.  

- Mi-e dor de tanti Geta și de nea Costică, spuse Mihai soției, referindu-se la vecinii care aveau grijă de casa lor din România. M-am săturat de cuvântul ”doamnă” și ”domn”. Pur și simplu aici totul este rece, distant. Străinătatea îmi intră la oase, se plângea Mihai Anuței.

Anuța îl asculta cu răbdare și își simțea sufletul ușurat că în sfârșit o înțelegea soțul ei. Era prima oară în zece ani când soțul ei privea obiectiv lumea din jurul lui. Mihai se vindeca încetul cu încetul de mirajul Occidentului. Vedea că oamenii au aceleași patimi ca și acasă, doar că legile dure îi țineau mai bine în frâu. „Dacă și în România legea ar fi lege pentru toți, mâine m-aș întoarce”, se confesa Mihai prietenului său, Abdullah. Îi era dor de relații călduroase, de zâmbete sincere, de o politețe fără viclenie. Îi era dor de libertatea sufletului pe care o resimțea de fiecare dată când își făcea concediu în România. Nu mai voia o țară ca afară, ci o țară ca înlăuntrul lui, o țară în care nu mai era nevoit să trăiască în două lumi paralele.

Mihai se hotărî în cele din urmă să plece în România, țara pe care învățase să o prețuiască. Îi erau cu mult mai dragi acum românii, graiul românesc, credința, locurile natale, aerul, apa, munții, codrii. „Acolo până și copacii ne sunt prieteni”, îi spunea Anuței zâmbind. Mihai nu voia să meargă oricum acasă, ci cu gândul să pună în slujba țării bogata experiență acumulată în ultimii zece ani. În toiul pregătirilor de întoarcere îl frământa însă o singură întrebare: „Este țara pregătită să își primească fiii înapoi?” Mihai își făcea cruce de fiecare dată și se ruga: „Dă, Doamne, să fie!”










Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …