Treceți la conținutul principal

Du-te la mamă-ta!



- Arlechinno, tu nu vezi ce fac? Nu ai atâta minte să înțelegi că sunt ocupat? Nu pentru voi muncesc și mă zbat? Du-te la mamă-ta!, îl repezi tatăl pe Alexandru.

Arlechinno, așa cum îl poreclea tatăl, își plecă privirea în jos și se așeză ascultător în colțul cu jucării. Mama era prinsă în treburile gospodărești, iar el nu voia să o deranjeze. Tatăl venise de două ore de la lucru, însă confunda camera de zi cu biroul de serviciu plin de bilețelele pe care erau scrise o mulțime de sarcini de lucru. Luase bilețelele în mintea lui și acum încerca să se scape de ele, fără să își dea seama că încerca să se scape și de Arlechinno. 

Arlechinno se refugiase tăcut în colțul în care se afla un trenuleț și începu să se joace. Și-ar fi dorit să poată urca în acel tren și să se ducă departe de părinți ca să nu le mai fie o povară. Se privea pe sine ca pe un cerșetor, mereu încercând să îi determine pe cei dragi să arunce o privire în inima lui însetoșată de iubire. Începu să viseze că pleacă cu trenul într-o poieniță cu copaci veseli și flori de toate culorile, unde păsările cântă ca în rai și tac smerit atunci când el începe să își plângă durerea copilului care nu simțea căldura brațelor părintești ale tatălui său.

”Pe copil și pe soție doar în somn să îi pupi și atunci doar cu măsură” auzea adesea copilul din gura unui tată avid după recunoașterea meritelor sale, antrenat în competiția pe care boala slavei deșarte o declanșează înlăuntrul omului.  Arlechinno și-ar fi dorit chiar și numai o  jumătate de oră pe săptămână în care să poată să îl țină pe tatăl său de mână la o plimbare prin parc, dacă mai mult nu se putea. Măcar acum îl doisprezecelea ceas, îi trecea prin minte lui copilului, asociindu-și vârsta cu această expresie. 

Arlechinno se ostenea continuu să fie vesel ca un actor dăruit cu un mare talent artistic.  Se gândea că dacă va fi mereu vesel va putea însenina chipul îmbufnat al tatălui  continuu nemulțumit că nu îi merg lucrurile așa cum le planifica. Și chiar dacă nu vedea niciun rod, Arlechinno nu deznădăjduia. Își înnoia puterile lăuntrice visând la ziua cea fericită și impresiona prin puterea de a lua de la capăt același efort de a face inima tatălui său să fuzioneze  cu a lui într-o frumoasă armonie. Căuta pacea cu orice preț și cu cât o căuta mai mult cu atât se confrunta cu întrebări mult prea chinuitoare pentru mintea unui copil de doar doisprezece ani.

Tatăl său, Ludovic, trăise o dramă asemănătoare în copilăria sa.  Bunicul lui Arlechinno, Străinu´, așa cum era poreclit în sat, nu avea însă nicio ambiție. Singura lui prezență în viața familiei era noaptea și aceea tulburătoare datorită prea multor pahare de vin îndesate într-un trup firav. Ludovic se lupta inconștient să demonstreze tatălui său că e un om de valoare și își propusese să ajungă șeful companiei cu orice preț. Căuta fără să își dea seama să se răzbune pe indiferența și răceala tatălui său prin succese nenumărate menite să compenseze umilințele îndurate de el în copilărie.

Ludovic însă era orbit de aceste ambiții și nu vedea că repetă aceleași greșeli pe care le detesta la tatăl său. Se comporta la fel. Îl făcea pe Arlechinno să se simtă vinovat pentru insuccesele sale, îi reproșa continuu că pentru el se ostenește atât, că nu îi înțelege și apreciază alergăturile. „Du-te la mamă-ta” era expresia nelipsită din viața copilului care încerca să fie înțelegător și să îndepărteze gândurile dureroase, luând apărarea tatălui său.

- Îmi pare rău, diagnosticul este definitiv confirmat. E vorba de o metastază extinsă care avansează rapid. În maxim două luni va atinge apogeul, îi comunică doctorul lui Ludovic.

Ludovic își văzu în acea clipă viața ca un templu impresionant căruia îi tremurau puternic pilonii de susținere. O senzație de rău și de neputință îi ajunse până în vârful degetelor de la picioare. Nu mai era nimic de făcut. 
- Nu e drept, Dumnezeule! De ce acum? De ce eu? Ce va fi cu copilul și soția mea? striga Ludovic privind cerul care se înnoură cu rapiditate, sporindu-i deznădejdea.

Acum știa că are copil și soție și realiză că într-adevăr în adâncul inimii lui niciodată nu a fost de fapt nimic mai important decât ei. Se pierduse însă prin prin prea multele dorințe personale, prin prea multele sarcini luate de bunăvoie, prin rănile sufletești nevindecate, printre resentimentele față de Străinu´.

Arlechinno privea uimit lacrimile tatălui său și era copleșit de căldura îmbrățișării lui. Nu scotea niciun cuvânt. Era fericit pentru că chiar acum în al doisprezecelea ceas, tatăl său i-a împlinit dorința de a se întoarce cu fața către el. Copilul nu știa ce se întâmplă. Se desfăta de dragostea care se revărsa necontenit în îmbrățișările așteptate de atâta vreme.

A venit însă și ziua în care Ludovic plecă spre o lume nouă împăcat cu ceilalți și cu el însuși. „Du-te la mamă-ta” răsuna ca un ecou în sufletul adolescentului care ar fi vrut cu orice preț să dea timpul înapoi.  Alexandru se întoarse către mama lui, o îmbrățișă și îi șopti:

- Mami, de acum o să îl ascult și mai mult pe tata.


de pr. Iosif-Cristian Rădulescu


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor!

„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui.
Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi. 
Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că e prea mult…

Nu te duce în străinătate, că te faci străin

Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană.
Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate. - Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz. - Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul.
”Excepțional, câtă politețe”, se gândi Ottonel. Reuși să găsească autobuzul și să ajungă la hotelul la care urma să lucreze.