Treceți la conținutul principal

Demenții își aduc aminte

Ludmila era o bătrânică în vârstă de 100 de ani, internată la secția pentru bolnavii de demență a unui spital de geriatrie din Germania. Aflu de ea și mă grăbesc să o cunosc și să o ajut cu ce îmi stă în putință, știind că de la o vârstă timpul devine foarte nerăbdător. Ajuns în fața secției mă întâmpină o ușă galbenă bine zăvorâtă. O asistentă mă însoțește și rezolvă cumva să se deschidă poarta către o lume pe care nu o cunoscusem niciodată până atunci.

Pătrund timid pe holurile secției și privesc cu prețuire chipurile îngreunate de zecile de ani ale bătrânilor pierduți în ceața gândurilor. Unii stau cu privirea ațintită într-un punct fix, alții se uită la mine de parcă nu m-ar vedea, alții schimbă câteva vorbe între ei în șoaptă de parcă nu ar vrea să tulbure în vreun fel vizita mea acolo.

Pe hol în fața unei uși stă Ludmila, cea mai frumoasă bătrânică pe care am întâlnit-o vreodată în viață. Părul îi este alb ca neaua, chipul zâmbitor, ochii mari și albaștri ca cerul. Nu își arată cei 100 de ani de viață. Își arată doar bucuria care i se revarsă pe chipul luminat.
- Ea este Ludmila, îmi spune asistenta.
- Doamne ajută, spun, salutând cu reverență o centenară care radiază bunătate. 
- A venit părintele, îi strigă tare în ureche asistenta.
- O, domnule doctor, mă bucur că ați venit. Atât de tare mă doare mâna aceasta. Vă rog să mă ajutați, să îmi faceți un masaj.
Îi prind mâna și o masez cu bucuria că pot face ceva care să îi aline suferința. Mă simt de parcă mă reîntâlnesc cu bunica și o îngrijesc cu același drag.
- E părintele, nu doctorul, îi strigă iarăși la ureche asistenta.
- Aaa, părintele. Părinte, vă rog să intrați în casa mea.
Deschide chiar ușa în fața căreia stă așezată pe un scaun și mă poftește înăuntru.
- Imediat va sosi și soțul meu. Este dus până la magazin, spune Ludmila încrezătoare că soțul se va grăbi să ajungă și el să se bucure de vizita mea.
- Soțul e decedat de peste 3 decenii, îmi șoptește asistenta, grijulie să nu aștept venirea soțului.

Ludmila îmi povestește diverse lucruri, despre părinți, copii, despre soțul care întârzie. Le istorisește pe toate în amânunt însă într-o mare învălmășeală temporală. Pentru ea nu mai există o delimitare atât de clară între trecut, prezent și viitor.
- Bine, îi răspund. Până sosește soțul dumneavoastră să vă citesc niște rugăciuni.

Extrem de receptivă Ludmilă mă uimește. Se așează în genunchi și îmi ia epitrahilul pentru a-l pune pe cap. Încep rugăciunea: Împărate Ceresc, Mângâietorule....și mă opresc. Sub epitrahil un glas blând se roagă împreună cu mine, cerând mângâierea Domnului: Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești, Vistierul Bunătăților și Dătătorule de Viață, vino și te sălăsluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește Bunule sufletele noastre. O las pe Ludmila să continue rugăciunile începătoare, iar eu o însoțesc cu rugăciunea în gând. Nu face nicio greșeală, le spune cu maximă exactitate și dăruire. Mă cuprinde un fior dumnezeiesc care mă convinge că nu am văzut doar cea mai frumoasă bătrânică, ci am auzit și cea mai puternică rugăciune. Îmi continui apoi mai departe rânduiala, plin de admirație, plin de uimire. 
- Aceste rugăciuni le știu de când eram foarte mică. Le spuneam cu mama, mă informează Ludmila, sporindu-mi bucuria.

Ne mai plimbăm o vreme între trecut, prezent și viitor fără să ne pese de granițele dintre ele. Apoi mă pregătesc de plecare. O îmbrățișez cu recunoștință și prețuire pe Ludmila și îmi iau rămas bun, știind că e prima și ultima întâlnire a noastră aici pe pământ. Ies din cameră și iau cu mine în suflet imaginea unui om care a trăit 100 de ani cu folos. O trădează chipul plin de blândețe și de pace, dar și căldura și bucuria pe care le emană glasul ei.

Fac cale întoarsă, pășesc spre ușa galbenă care se închide în urma mea cu un răsucit de cheie. Părăsesc o lume mică în care am întâlnit un om cu suflet mare. Cobor scările spitalului îngândurat, cutremurat. Un gând îmi străpunge inima: Doamne, demenții își aduc aminte să se roage și noi cei sănătoși uităm? Nu știu cât s-a folosit Ludmila de vizita mea, știu însă cât m-am folosit eu de chipul ei, de glasul ei, de rugăciunea ei.

Pr. Iosif-Cristian Rădulescu


Comentarii

  1. Asa este-bolnavii cu dementa isi aduc aminte intamplari,evenimente de mult trecute uneori cu lux de amanunte dar nu stiu ce au facut recent.Dumnezeu sa ne aiba in paza

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …