Treceți la conținutul principal

Demenții își aduc aminte

Ludmila era o bătrânică în vârstă de 100 de ani, internată la secția pentru bolnavii de demență a unui spital de geriatrie din Germania. Aflu de ea și mă grăbesc să o cunosc și să o ajut cu ce îmi stă în putință, știind că de la o vârstă timpul devine foarte nerăbdător. Ajuns în fața secției mă întâmpină o ușă galbenă bine zăvorâtă. O asistentă mă însoțește și rezolvă cumva să se deschidă poarta către o lume pe care nu o cunoscusem niciodată până atunci.

Pătrund timid pe holurile secției și privesc cu prețuire chipurile îngreunate de zecile de ani ale bătrânilor pierduți în ceața gândurilor. Unii stau cu privirea ațintită într-un punct fix, alții se uită la mine de parcă nu m-ar vedea, alții schimbă câteva vorbe între ei în șoaptă de parcă nu ar vrea să tulbure în vreun fel vizita mea acolo.

Pe hol în fața unei uși stă Ludmila, cea mai frumoasă bătrânică pe care am întâlnit-o vreodată în viață. Părul îi este alb ca neaua, chipul zâmbitor, ochii mari și albaștri ca cerul. Nu își arată cei 100 de ani de viață. Își arată doar bucuria care i se revarsă pe chipul luminat.
- Ea este Ludmila, îmi spune asistenta.
- Doamne ajută, spun, salutând cu reverență o centenară care radiază bunătate. 
- A venit părintele, îi strigă tare în ureche asistenta.
- O, domnule doctor, mă bucur că ați venit. Atât de tare mă doare mâna aceasta. Vă rog să mă ajutați, să îmi faceți un masaj.
Îi prind mâna și o masez cu bucuria că pot face ceva care să îi aline suferința. Mă simt de parcă mă reîntâlnesc cu bunica și o îngrijesc cu același drag.
- E părintele, nu doctorul, îi strigă iarăși la ureche asistenta.
- Aaa, părintele. Părinte, vă rog să intrați în casa mea.
Deschide chiar ușa în fața căreia stă așezată pe un scaun și mă poftește înăuntru.
- Imediat va sosi și soțul meu. Este dus până la magazin, spune Ludmila încrezătoare că soțul se va grăbi să ajungă și el să se bucure de vizita mea.
- Soțul e decedat de peste 3 decenii, îmi șoptește asistenta, grijulie să nu aștept venirea soțului.

Ludmila îmi povestește diverse lucruri, despre părinți, copii, despre soțul care întârzie. Le istorisește pe toate în amânunt însă într-o mare învălmășeală temporală. Pentru ea nu mai există o delimitare atât de clară între trecut, prezent și viitor.
- Bine, îi răspund. Până sosește soțul dumneavoastră să vă citesc niște rugăciuni.

Extrem de receptivă Ludmilă mă uimește. Se așează în genunchi și îmi ia epitrahilul pentru a-l pune pe cap. Încep rugăciunea: Împărate Ceresc, Mângâietorule....și mă opresc. Sub epitrahil un glas blând se roagă împreună cu mine, cerând mângâierea Domnului: Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești, Vistierul Bunătăților și Dătătorule de Viață, vino și te sălăsluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește Bunule sufletele noastre. O las pe Ludmila să continue rugăciunile începătoare, iar eu o însoțesc cu rugăciunea în gând. Nu face nicio greșeală, le spune cu maximă exactitate și dăruire. Mă cuprinde un fior dumnezeiesc care mă convinge că nu am văzut doar cea mai frumoasă bătrânică, ci am auzit și cea mai puternică rugăciune. Îmi continui apoi mai departe rânduiala, plin de admirație, plin de uimire. 
- Aceste rugăciuni le știu de când eram foarte mică. Le spuneam cu mama, mă informează Ludmila, sporindu-mi bucuria.

Ne mai plimbăm o vreme între trecut, prezent și viitor fără să ne pese de granițele dintre ele. Apoi mă pregătesc de plecare. O îmbrățișez cu recunoștință și prețuire pe Ludmila și îmi iau rămas bun, știind că e prima și ultima întâlnire a noastră aici pe pământ. Ies din cameră și iau cu mine în suflet imaginea unui om care a trăit 100 de ani cu folos. O trădează chipul plin de blândețe și de pace, dar și căldura și bucuria pe care le emană glasul ei.

Fac cale întoarsă, pășesc spre ușa galbenă care se închide în urma mea cu un răsucit de cheie. Părăsesc o lume mică în care am întâlnit un om cu suflet mare. Cobor scările spitalului îngândurat, cutremurat. Un gând îmi străpunge inima: Doamne, demenții își aduc aminte să se roage și noi cei sănătoși uităm? Nu știu cât s-a folosit Ludmila de vizita mea, știu însă cât m-am folosit eu de chipul ei, de glasul ei, de rugăciunea ei.

Pr. Iosif-Cristian Rădulescu


Comentarii

  1. Asa este-bolnavii cu dementa isi aduc aminte intamplari,evenimente de mult trecute uneori cu lux de amanunte dar nu stiu ce au facut recent.Dumnezeu sa ne aiba in paza

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor!

„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui.
Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi. 
Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că e prea mult…

Nu te duce în străinătate, că te faci străin

Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană.
Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate. - Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz. - Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul.
”Excepțional, câtă politețe”, se gândi Ottonel. Reuși să găsească autobuzul și să ajungă la hotelul la care urma să lucreze.