Treceți la conținutul principal

Demenții își aduc aminte

Ludmila era o bătrânică în vârstă de 100 de ani, internată la secția pentru bolnavii de demență a unui spital de geriatrie din Germania. Aflu de ea și mă grăbesc să o cunosc și să o ajut cu ce îmi stă în putință, știind că de la o vârstă timpul devine foarte nerăbdător. Ajuns în fața secției mă întâmpină o ușă galbenă bine zăvorâtă. O asistentă mă însoțește și rezolvă cumva să se deschidă poarta către o lume pe care nu o cunoscusem niciodată până atunci.

Pătrund timid pe holurile secției și privesc cu prețuire chipurile îngreunate de zecile de ani ale bătrânilor pierduți în ceața gândurilor. Unii stau cu privirea ațintită într-un punct fix, alții se uită la mine de parcă nu m-ar vedea, alții schimbă câteva vorbe între ei în șoaptă de parcă nu ar vrea să tulbure în vreun fel vizita mea acolo.

Pe hol în fața unei uși stă Ludmila, cea mai frumoasă bătrânică pe care am întâlnit-o vreodată în viață. Părul îi este alb ca neaua, chipul zâmbitor, ochii mari și albaștri ca cerul. Nu își arată cei 100 de ani de viață. Își arată doar bucuria care i se revarsă pe chipul luminat.
- Ea este Ludmila, îmi spune asistenta.
- Doamne ajută, spun, salutând cu reverență o centenară care radiază bunătate. 
- A venit părintele, îi strigă tare în ureche asistenta.
- O, domnule doctor, mă bucur că ați venit. Atât de tare mă doare mâna aceasta. Vă rog să mă ajutați, să îmi faceți un masaj.
Îi prind mâna și o masez cu bucuria că pot face ceva care să îi aline suferința. Mă simt de parcă mă reîntâlnesc cu bunica și o îngrijesc cu același drag.
- E părintele, nu doctorul, îi strigă iarăși la ureche asistenta.
- Aaa, părintele. Părinte, vă rog să intrați în casa mea.
Deschide chiar ușa în fața căreia stă așezată pe un scaun și mă poftește înăuntru.
- Imediat va sosi și soțul meu. Este dus până la magazin, spune Ludmila încrezătoare că soțul se va grăbi să ajungă și el să se bucure de vizita mea.
- Soțul e decedat de peste 3 decenii, îmi șoptește asistenta, grijulie să nu aștept venirea soțului.

Ludmila îmi povestește diverse lucruri, despre părinți, copii, despre soțul care întârzie. Le istorisește pe toate în amânunt însă într-o mare învălmășeală temporală. Pentru ea nu mai există o delimitare atât de clară între trecut, prezent și viitor.
- Bine, îi răspund. Până sosește soțul dumneavoastră să vă citesc niște rugăciuni.

Extrem de receptivă Ludmilă mă uimește. Se așează în genunchi și îmi ia epitrahilul pentru a-l pune pe cap. Încep rugăciunea: Împărate Ceresc, Mângâietorule....și mă opresc. Sub epitrahil un glas blând se roagă împreună cu mine, cerând mângâierea Domnului: Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești, Vistierul Bunătăților și Dătătorule de Viață, vino și te sălăsluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește Bunule sufletele noastre. O las pe Ludmila să continue rugăciunile începătoare, iar eu o însoțesc cu rugăciunea în gând. Nu face nicio greșeală, le spune cu maximă exactitate și dăruire. Mă cuprinde un fior dumnezeiesc care mă convinge că nu am văzut doar cea mai frumoasă bătrânică, ci am auzit și cea mai puternică rugăciune. Îmi continui apoi mai departe rânduiala, plin de admirație, plin de uimire. 
- Aceste rugăciuni le știu de când eram foarte mică. Le spuneam cu mama, mă informează Ludmila, sporindu-mi bucuria.

Ne mai plimbăm o vreme între trecut, prezent și viitor fără să ne pese de granițele dintre ele. Apoi mă pregătesc de plecare. O îmbrățișez cu recunoștință și prețuire pe Ludmila și îmi iau rămas bun, știind că e prima și ultima întâlnire a noastră aici pe pământ. Ies din cameră și iau cu mine în suflet imaginea unui om care a trăit 100 de ani cu folos. O trădează chipul plin de blândețe și de pace, dar și căldura și bucuria pe care le emană glasul ei.

Fac cale întoarsă, pășesc spre ușa galbenă care se închide în urma mea cu un răsucit de cheie. Părăsesc o lume mică în care am întâlnit un om cu suflet mare. Cobor scările spitalului îngândurat, cutremurat. Un gând îmi străpunge inima: Doamne, demenții își aduc aminte să se roage și noi cei sănătoși uităm? Nu știu cât s-a folosit Ludmila de vizita mea, știu însă cât m-am folosit eu de chipul ei, de glasul ei, de rugăciunea ei.

Pr. Iosif-Cristian Rădulescu


Comentarii

  1. Asa este-bolnavii cu dementa isi aduc aminte intamplari,evenimente de mult trecute uneori cu lux de amanunte dar nu stiu ce au facut recent.Dumnezeu sa ne aiba in paza

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur