Treceți la conținutul principal

Un bănuț și o mână rece


Miron se plimba prin centrul orașului cerșind parcă mângâierea soarelui atât de scump la vedere în ultima lună. O adiere de vânt sporea fiorii aerului umezit de  mulțimea de ploi reci și mohorâte. Era pierdut în gânduri și distras din când în când de vitrinele magazinelor care vesteau venirea Crăciunului.  Căuta o felicitare cu motiv religios. Nici urmă de pruncul Iisus, doar lumânări, biscuiți, un moș Crăciun râzând cu poftă, steluțe, nuci. „Să fie aceste lucrurile la care se gândesc oamenii de Crăciun?” se întrebă Miron întristat că Hristos nu mai avea loc nici pe o bucățică de hârtie.

Ajunsese până în piața plină de căsuțe pentru târgul de Crăciun care mai de care mai îmbietoare prin podoabele și miresmele lor. Spera să găsească felicitarea mult dorită. În fața lui Miron cineva privea uluit frumusețea căsuțelor și se desfăta de mirosurile plăcute ale alunelor și castanelor prăjite. Era un băiat de 16 ani cu față de copil, semn că nu voia să se facă mare. Pesemne că îi ajungeau problemele pe care le avea. În brațe ținea câteva ziare pe care se străduia să le vândă pentru a duce acasă o fărâmă de pâine. Vorbea germană stricat, însă ochii lui umiți de tot ce se petrecea în jurul lui completau mesajul pe care nu îl putea exprima în cuvinte. 

- Ești român? îl întrebă Miron citindu-i numele de pe ecuson.
- Da. Și dumneavoastră? răspunse bucuros Emanuel și asteptând o confirmare.
- Da, sunt român. Câți ani ai?
- Am 16 ani.
 - Și de când ești aici? continuă Miron, privind la ziarele Fifty-Fifty destinate ajutorării nevoiașilor.
- De două luni. De două luni mă simt străin, replică băiatul fără să-l întrebe nimeni ce are pe suflet.
- La școală mergi? continuă Miron.
- Aș vrea să merg, dar deocamdată nu știu limba. Sunt aici cu mama și nici ea nu vorbește germană. Ea și dumneavoastră sunt singurele persoane cu care am vorbit în ultimele două luni. Acum am primit această ofertă să vând ziare și mai câștig și eu ceva.
- Și cât câștigi pe zi?
- Maxim 10 de euro, răspunse băiatul înfrigurat de atâta stat în ploaia măruntă.
Miron scoase o bancnotă de 20 de euro, i-o dăruise băiatului și îi spuse:
- Astăzi ia-ți liber. Nu mai sta în ploaie.
- Ești pocăit? îl întrebă băiatul.
- Sunt ortodox, răspunse Miron nedumerit de întrebare.

Băiatul luă banii și îi băgă în buzunar apoi întinse involuntar mâna. Miron văzu mâna întinsă a lui Emanuel și se blocă. Într-o fracțiune de secundă își aminti cuvântul părintelui Arsenie Papacioc: „Frate, nu te supăra. N-am nimic. Dar îți dau o mână caldă.” O reținere îl ținu totuși câteva clipe nemișcat, pentru băiat... o veșnicie. Cu reticența oarecum domolită se încumetă și întinse și el o mână rece pe care mâna lui Emanuel o încălzi cu recunoștință.

Miron își simți nu doar mâna ci și sufletul cald. Găsise o felicitare vie pe care o trimise cerului ca să vestească bucuria lui că S-a născut Hristos.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Vă invit la înmormântarea mea

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat.
Mi-e greu să o conving acum că o înmormântare ortodoxă nu este un circ, chi…

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Femeia care își critică bărbatul

„Cu ăsta nu mai ai ce face!”, „E un incapabil, nu mai e ce a fost!”, „M-am săturat să stau în casă cu unul care nu mă bagă în seamă”, „Degeaba îmi bat gura, el tot ce știe face”, „Niciodată nu m-a apreciat”,  „E insuportabil, nu știu ce s-a întâmplat cu el”, „Ăsta nu e în stare de nimic”, „Niciodată nu face ce îi spun” și lista ar putea continua. E o listă plină de afirmații dureroase pe care adesea multe femei le fac la adresa soților lor. 
Sunt nedumerit de acest curent. Încep să caut un răspuns la oameni cu pricepere de sus. Străbat mii de kilometri pentru a ajunge la o cale deschizătoare de noi orizonturi. Întâlnesc un om rânduit de Dumnezeu. Întreb cu grijă ce se întâmplă de peste bărbați curge cu atâtea reproșuri și critici. Unii le merită din plin, deși ele nu fac decât să adâncească criza.  Dar sunt chiar toți atât de nevrednici?
-Femeia care își critică bărbatul pe sine se critică, pentru că la Cununie au devenit amândoi un trup, îmi răspunde părintele și mă aruncă într-o nouă …