Treceți la conținutul principal

Un bănuț și o mână rece


Miron se plimba prin centrul orașului cerșind parcă mângâierea soarelui atât de scump la vedere în ultima lună. O adiere de vânt sporea fiorii aerului umezit de  mulțimea de ploi reci și mohorâte. Era pierdut în gânduri și distras din când în când de vitrinele magazinelor care vesteau venirea Crăciunului.  Căuta o felicitare cu motiv religios. Nici urmă de pruncul Iisus, doar lumânări, biscuiți, un moș Crăciun râzând cu poftă, steluțe, nuci. „Să fie aceste lucrurile la care se gândesc oamenii de Crăciun?” se întrebă Miron întristat că Hristos nu mai avea loc nici pe o bucățică de hârtie.

Ajunsese până în piața plină de căsuțe pentru târgul de Crăciun care mai de care mai îmbietoare prin podoabele și miresmele lor. Spera să găsească felicitarea mult dorită. În fața lui Miron cineva privea uluit frumusețea căsuțelor și se desfăta de mirosurile plăcute ale alunelor și castanelor prăjite. Era un băiat de 16 ani cu față de copil, semn că nu voia să se facă mare. Pesemne că îi ajungeau problemele pe care le avea. În brațe ținea câteva ziare pe care se străduia să le vândă pentru a duce acasă o fărâmă de pâine. Vorbea germană stricat, însă ochii lui umiți de tot ce se petrecea în jurul lui completau mesajul pe care nu îl putea exprima în cuvinte. 

- Ești român? îl întrebă Miron citindu-i numele de pe ecuson.
- Da. Și dumneavoastră? răspunse bucuros Emanuel și asteptând o confirmare.
- Da, sunt român. Câți ani ai?
- Am 16 ani.
 - Și de când ești aici? continuă Miron, privind la ziarele Fifty-Fifty destinate ajutorării nevoiașilor.
- De două luni. De două luni mă simt străin, replică băiatul fără să-l întrebe nimeni ce are pe suflet.
- La școală mergi? continuă Miron.
- Aș vrea să merg, dar deocamdată nu știu limba. Sunt aici cu mama și nici ea nu vorbește germană. Ea și dumneavoastră sunt singurele persoane cu care am vorbit în ultimele două luni. Acum am primit această ofertă să vând ziare și mai câștig și eu ceva.
- Și cât câștigi pe zi?
- Maxim 10 de euro, răspunse băiatul înfrigurat de atâta stat în ploaia măruntă.
Miron scoase o bancnotă de 20 de euro, i-o dăruise băiatului și îi spuse:
- Astăzi ia-ți liber. Nu mai sta în ploaie.
- Ești pocăit? îl întrebă băiatul.
- Sunt ortodox, răspunse Miron nedumerit de întrebare.

Băiatul luă banii și îi băgă în buzunar apoi întinse involuntar mâna. Miron văzu mâna întinsă a lui Emanuel și se blocă. Într-o fracțiune de secundă își aminti cuvântul părintelui Arsenie Papacioc: „Frate, nu te supăra. N-am nimic. Dar îți dau o mână caldă.” O reținere îl ținu totuși câteva clipe nemișcat, pentru băiat... o veșnicie. Cu reticența oarecum domolită se încumetă și întinse și el o mână rece pe care mâna lui Emanuel o încălzi cu recunoștință.

Miron își simți nu doar mâna ci și sufletul cald. Găsise o felicitare vie pe care o trimise cerului ca să vestească bucuria lui că S-a născut Hristos.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor!

„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui.
Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi. 
Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că e prea mult…

Nu te duce în străinătate, că te faci străin

Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană.
Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate. - Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz. - Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul.
”Excepțional, câtă politețe”, se gândi Ottonel. Reuși să găsească autobuzul și să ajungă la hotelul la care urma să lucreze.