Treceți la conținutul principal

Nu te duce în străinătate, că te faci străin


                   
Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană.

Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate.
- Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz.
- Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul.

”Excepțional, câtă politețe”, se gândi Ottonel. Reuși să găsească autobuzul și să ajungă la hotelul la care urma să lucreze.

La destinație îl aștepta întreaga echipă de conducere care îl întâmpină cu un fast deosebit. Apoi o recepționeră îl conduse până la apartamentul de lux în care urma să locuiască. Încântat peste măsură de primirea călduroasă și atât de minuțios pregătită, Ottonel ardea de nerăbdare să se apuce de treabă.

Mai înainte de a începe lucru se prezentă la oficiul de evidența populației pentru a-și anunța oficial domiciliu.
- Cum vă numiți? întrebă politicos funcționara.
- Ottonel Mogoșoaia.
- Dați-mi vă rog pașaportul, solicită doamna.
Funcționara notă în calculator toate datele și întrebă la final.
- Religia dumneavoastră?
- Ortodoxă?
- Orto....cum?
- Sunt creștin-ortodox, răspunse Ottonel.
Funcționara îi înmână lui Ottonel actul de înscriere și-l rugă să verifice corectitudinea datelor. Ottonel observă că la rubrica religie scria fără religie
- E o problemă. Eu sunt creștin-ortodox, nu sunt fără religie.
- Vă înțeleg. Dar acest lucru nu contează pentru computer. El înregistrează doar confesiunea pentru care se plătește taxă de cult.

Primele zile de muncă decurseseră cu un avânt deosebit. Un adevărat profesionist, Ottonel uimea prin competență, dar trezea și invidia celor din jur. Câștiga foarte bine și cifrele pe care le afișau conturile sale nășteau tot atâtea planuri în mintea lui. Zilele zburau și munca lui Ottonel devenea tot mai acaparantă. Nu mai găsea timp nici măcar de el însuși. Ritmul său de viață se desfășura în jurul hotelului care îi devenise singura lume în care se simțea oarecum bine. Muncea neîntrerupt în virtutea inerției. În timpul lucrului îi reveneau de multe ori în minte imagini de la munca de pe câmp la care se angaja ca și adolescent din bucuria de a-și ajuta părinții și bunicii. Cât de mult și-ar fi dorit acum să schimbe locul! Ce nu ar fi dat să fie iarăși pe câmpul bunicilor, câmp al libertății și al bucuriei!

Dorul de casă era un freamăt pe care îl simțea în tot trupul. Ottonel se îmbăta însă cu apă rece. Se trezea convingându-se pe sine că nu are rost să se întoarcă acasă, că acasă sunt oameni care nu-l înțeleg, că acasă e totul mai rău decât niciodată, că România nu o să fie în veci la nivelul țărilor occidentale... „Și totuși e acasă”,  își răspundea singur în momente de sinceritate. Îi era dor de toți, dar mai ales îi era dor de morți. Se vedea pe sine îngenunchind în fața mormintelor bunicilor și părinților săi, mulțumindu-le pentru învățăturile pe care le-a primit de la ei și pe care acum le înțelegea mai bine decât oricând. „Nu te duce în străinătate, că te faci străin”, îi spunea bunica atunci când Ottonel se pregătea să părăsească țara. Și cuvântul bunicii se adeverise. Când era în România se simțea străin de lumea de acolo, când era în străinătate sentimentul se accentua și mai mult. Devenise un străin pentru lume și chiar pentru sine însuși.

După patru ani Ottonel se mută într-un alt oraș, unde se deschisese un nou hotel al firmei la care lucra și de care trebuia să se ocupe în calitate de manager. Și acolo trebui să meargă să își anunțe domiciliul. Funcționara urmă procedura de înscriere în registrele de evidență a populației și îi dădu lui Ottonel formularul pentru ultima verificare. Cu ochii obosiți de atâtea chipuri necunoscute, de atâtea nopți de singurătate și de dor de un acasă, Ottonel încuviință totul nemaivrând să știe cum îl cheamă, ce religie are, unde locuiește.

                                                                                                                                                                                          de pr. Iosif-Cristian Radulescu

Comentarii

  1. Strain esti in orice tara uitata de Dumnezeu. Uitata de Dumnezeu este si Romania acum. https://www.facebook.com/taranugeorge/posts/1827889773912249
    Si pe urma, Dumnezeu salasluieste in sufletul omului care il primeste. Indiferent in ce regiune a globului locuieste la un moment dat in timpul vietii sale.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu, România nu e uitată de Dumnezeu. În România, ca și în alte țări, mulți încearcă să Îl uite pe Dumnezeu, scoțându-L din conștiință, din inimi, din școli, de pe unde se poate. E și acesta un semn al înstrăinării de noi înșine.

      Ștergere
  2. Problema este la noi mai mult sau mai putin.Sa incercam sa ne "impacam "cu noi insine sa l primim pe Dzeu in inimile noastre si sa nu uitam niciodata cine santem ,de unde venim si mai ales unde ne sant radacinile.

    RăspundețiȘtergere
  3. Este normal ca la inceput sa simti euforia de a trai in Occident.Dar nu tine mult.Cu timpul simti un "gol"pe care trebuie sa l umpli cu ceva.Acel ceva depinde de fiecare.
    E usor sa te minti pe tine insuti dar nu tine asa ca trebuie sa gasesti o solutie.Rezolvarea tuturor problemelor porneste de la constientizarea si acceptarea ca avem probleme si apoi sa luptam sa le indepartam.Adevarul este ca repetam aceleasi greseli si ne confruntam cu aceleasi probleme.Usor de spus....

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu am doua luni de Germania si simt pustietatea, maine e Botezul Domnului...lucrez ca intr-o zi normala.
    Duminica ma duc la Biserica gazda a Parohiei Düsseldorf, e o oarecare bucurie, putin mai aproape de Dumnezeu...dar nu-i suficient....casa mea, bunicii mei, toti sunt Acasa. Nu e sarbatoare in care sa nu-mi fie dor de Manastirea Sihastria Neamt si Manastirea Camarzani, locurile mele obisnuite sa vorbesc cu Dumnezeu. Pacat ca nu avem biserica proprie, rugam pe Sfantul Ierarh Nicolae sa mijloceasca pentru noi, sa nu mai facem atatea compromisuri cu catolicii...nu-i asa parinte Iosif Cristian?

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.
La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de…

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.
Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să …

Spurcata femeie lehuză

„Ne-ai spurcat casa. Nu știai că femeile lehuze nu au voie sa iasă din cameră?” Cam așa au fost și sunt încă întâmpinate proaspetele mămici în unele bordeie. Nașterea de prunci a devenit o spurcăciune,  în timp ce avortul și curvia o modă. Nu degeaba se spune că a înnebunit lumea. Da, a înnebunit lumea care a încetat să mai gândească. Vechea dispută vizavi de necurăția femeii lehuze, proaspătă mămică, sau a femeii aflate în perioada menstruației rămâne în actualitate și constituie pe nedrept un motiv de tulburare.
Dragă proaspătă mămică, îți mulțumesc că te-ai jertfit pe tine ca toată sarcina să decurgă bine. Îți mulțumesc că ai împlinit Cuvântul lui Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine”(Matei 19,14) și pentru tot chinul, nădejdea, rugăciunile, teama, îngrijorarea și toată osteanala care au însoțit  lunile de sarcină și momentul nașterii. Poate că îți faci încă o grijă acum că ești necurată datorită scurgerilor naturale, că nu te poți atinge de nimeni, că nu ai voie să intri în bise…

Opriți nebunia părinților! Opriți nebunia profesorilor!

„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui.
Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi. 
Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că e prea mult…