Treceți la conținutul principal

Nu te duce în străinătate, că te faci străin


                   
Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană.

Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate.
- Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz.
- Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul.

”Excepțional, câtă politețe”, se gândi Ottonel. Reuși să găsească autobuzul și să ajungă la hotelul la care urma să lucreze.

La destinație îl aștepta întreaga echipă de conducere care îl întâmpină cu un fast deosebit. Apoi o recepționeră îl conduse până la apartamentul de lux în care urma să locuiască. Încântat peste măsură de primirea călduroasă și atât de minuțios pregătită, Ottonel ardea de nerăbdare să se apuce de treabă.

Mai înainte de a începe lucru se prezentă la oficiul de evidența populației pentru a-și anunța oficial domiciliu.
- Cum vă numiți? întrebă politicos funcționara.
- Ottonel Mogoșoaia.
- Dați-mi vă rog pașaportul, solicită doamna.
Funcționara notă în calculator toate datele și întrebă la final.
- Religia dumneavoastră?
- Ortodoxă?
- Orto....cum?
- Sunt creștin-ortodox, răspunse Ottonel.
Funcționara îi înmână lui Ottonel actul de înscriere și-l rugă să verifice corectitudinea datelor. Ottonel observă că la rubrica religie scria fără religie
- E o problemă. Eu sunt creștin-ortodox, nu sunt fără religie.
- Vă înțeleg. Dar acest lucru nu contează pentru computer. El înregistrează doar confesiunea pentru care se plătește taxă de cult.

Primele zile de muncă decurseseră cu un avânt deosebit. Un adevărat profesionist, Ottonel uimea prin competență, dar trezea și invidia celor din jur. Câștiga foarte bine și cifrele pe care le afișau conturile sale nășteau tot atâtea planuri în mintea lui. Zilele zburau și munca lui Ottonel devenea tot mai acaparantă. Nu mai găsea timp nici măcar de el însuși. Ritmul său de viață se desfășura în jurul hotelului care îi devenise singura lume în care se simțea oarecum bine. Muncea neîntrerupt în virtutea inerției. În timpul lucrului îi reveneau de multe ori în minte imagini de la munca de pe câmp la care se angaja ca și adolescent din bucuria de a-și ajuta părinții și bunicii. Cât de mult și-ar fi dorit acum să schimbe locul! Ce nu ar fi dat să fie iarăși pe câmpul bunicilor, câmp al libertății și al bucuriei!

Dorul de casă era un freamăt pe care îl simțea în tot trupul. Ottonel se îmbăta însă cu apă rece. Se trezea convingându-se pe sine că nu are rost să se întoarcă acasă, că acasă sunt oameni care nu-l înțeleg, că acasă e totul mai rău decât niciodată, că România nu o să fie în veci la nivelul țărilor occidentale... „Și totuși e acasă”,  își răspundea singur în momente de sinceritate. Îi era dor de toți, dar mai ales îi era dor de morți. Se vedea pe sine îngenunchind în fața mormintelor bunicilor și părinților săi, mulțumindu-le pentru învățăturile pe care le-a primit de la ei și pe care acum le înțelegea mai bine decât oricând. „Nu te duce în străinătate, că te faci străin”, îi spunea bunica atunci când Ottonel se pregătea să părăsească țara. Și cuvântul bunicii se adeverise. Când era în România se simțea străin de lumea de acolo, când era în străinătate sentimentul se accentua și mai mult. Devenise un străin pentru lume și chiar pentru sine însuși.

După patru ani Ottonel se mută într-un alt oraș, unde se deschisese un nou hotel al firmei la care lucra și de care trebuia să se ocupe în calitate de manager. Și acolo trebui să meargă să își anunțe domiciliul. Funcționara urmă procedura de înscriere în registrele de evidență a populației și îi dădu lui Ottonel formularul pentru ultima verificare. Cu ochii obosiți de atâtea chipuri necunoscute, de atâtea nopți de singurătate și de dor de un acasă, Ottonel încuviință totul nemaivrând să știe cum îl cheamă, ce religie are, unde locuiește.

                                                                                                                                                                                          de pr. Iosif-Cristian Radulescu

Comentarii

  1. Strain esti in orice tara uitata de Dumnezeu. Uitata de Dumnezeu este si Romania acum. https://www.facebook.com/taranugeorge/posts/1827889773912249
    Si pe urma, Dumnezeu salasluieste in sufletul omului care il primeste. Indiferent in ce regiune a globului locuieste la un moment dat in timpul vietii sale.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu, România nu e uitată de Dumnezeu. În România, ca și în alte țări, mulți încearcă să Îl uite pe Dumnezeu, scoțându-L din conștiință, din inimi, din școli, de pe unde se poate. E și acesta un semn al înstrăinării de noi înșine.

      Ștergere
  2. Problema este la noi mai mult sau mai putin.Sa incercam sa ne "impacam "cu noi insine sa l primim pe Dzeu in inimile noastre si sa nu uitam niciodata cine santem ,de unde venim si mai ales unde ne sant radacinile.

    RăspundețiȘtergere
  3. Este normal ca la inceput sa simti euforia de a trai in Occident.Dar nu tine mult.Cu timpul simti un "gol"pe care trebuie sa l umpli cu ceva.Acel ceva depinde de fiecare.
    E usor sa te minti pe tine insuti dar nu tine asa ca trebuie sa gasesti o solutie.Rezolvarea tuturor problemelor porneste de la constientizarea si acceptarea ca avem probleme si apoi sa luptam sa le indepartam.Adevarul este ca repetam aceleasi greseli si ne confruntam cu aceleasi probleme.Usor de spus....

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu am doua luni de Germania si simt pustietatea, maine e Botezul Domnului...lucrez ca intr-o zi normala.
    Duminica ma duc la Biserica gazda a Parohiei Düsseldorf, e o oarecare bucurie, putin mai aproape de Dumnezeu...dar nu-i suficient....casa mea, bunicii mei, toti sunt Acasa. Nu e sarbatoare in care sa nu-mi fie dor de Manastirea Sihastria Neamt si Manastirea Camarzani, locurile mele obisnuite sa vorbesc cu Dumnezeu. Pacat ca nu avem biserica proprie, rugam pe Sfantul Ierarh Nicolae sa mijloceasca pentru noi, sa nu mai facem atatea compromisuri cu catolicii...nu-i asa parinte Iosif Cristian?

    RăspundețiȘtergere
  5. Cine nu a trait frustrare ca traieste intr-o tara corupta si un sistem corupt, cu oameni rai, ca apoi sa cunoasca ce inseamna aua rautate impostura, iluzia si deziluzia auroexilarii in occident, nu poate vedea lucrurile in lumina adevarului.

    Vorbim de furt, nivel de trai. Euro nu mai are putere, trebuiesc bani multi pompati pentru hrana ingrasata si injectata cu otravuri si chiar cu apa sa fie mai mult la gramaj, taxe si toate peste ele.

    Am citit astazi prima data blogil parintelui si simt ca simtirea sa este la fel ca si a mea.

    Occidentul mi-a adus un gol in suflet care nu poate fi alinat, poate doar amagit. Trupului poti sa-i dai calmante sa-l linistesti si sa-l pacalesti, dar amagirea de moment se va revarsa mai tare asupra sufletului care doare cel mai tare, si nu se alina asa usor.

    Sunt lacrimi in inima care nu se pot seca decat cand ma voi reintoarce in tara, acolo inde am biserica ortodoxa in orice sat si cartier, troite la rascruci de drum, chipuri blande de monahi si preoti evlaviosi. Acolo se va desfata inima mea de mila Domnului, restul sunt desertaciune.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur