Treceți la conținutul principal

Preoții sunt niște hoți


„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.

Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se apropie să sărute Sfânta Evanghelie și să ia binecuvântarea părintelui. Printre aceștia se afla și omul căruia încă îi tremurau mâinile și ai cărui ochi umeziți de lacrimi păreau să se ferească de privirea părintelui.

Părintele îi strânse cu putere mâna și îi șopti: „Rămâneți să vorbim câteva clipe”. Omul îi mulțumi și se retrăsese într-un colț din biserică. După ce terminase de salutat și binecuvântat oamenii strânși puhoi la rând să împărtășească cu el bucuria Învierii se apropie de om și-l întrebă cu blândețe: „Care îți este necazul, om drag?”.

Hohote de plâns izbucniră la auzul cuvintelor pe care omul le primi ca o lovitură într-o rană. Îl durea bunătatea cu care fusese întâmpinat, îl dureau imaginile pe care le avea atât de vii în minte din acea singură Noapte a Învierii pe care o petrecuse în biserică. Îngână cu glasul gâtuit de emoție: „Părinte, cu mulți ani în urmă am venit în această biserică și am încercat să vă stric sărbătoarea. V-am jignit, v-am numit hoț, mincinos, viclean și în alte feluri. Acele clipe mi-au rămas în minte și inimă atâta vreme însă astăzi m-au durut mai mult decât oricând”.

„De ce astăzi?” întrebă părintele cu discreție. „Pentru că astăzi, părinte, am venit să aprind o candelă nu pentru o aduce acasă, ci pentru a o duce la mormântul soției mele”.



Părintele îl îmbrățișă și îi șopti: „În noaptea aceasta nu există moarte și nici morți! Există doar lumină!” Apoi îi oferi omului un ou roșu și îl îndemnă să ciocnească împreună. 


- Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat! răspunse omul încercând să schițeze un zâmbet. Zâmbetul lui însă prindea contur. Pentru el începuse să se nască din nou speranța reîntâlnirii iubitei sale soții pe care acum o simțea bucurându-se de lumina Învierii cu mult mai mult decât de lumina candelei pe care o îngrija să nu se stingă.

Se despărți cu recunoștință de părintele și cu pași repezi ieși din biserică. După treizeci de minute pătrunse în cimitirul plin de lumina lumânărilor și curând stătu în fața  mormântului pe crucea căruia stătea înscripționat: „Aici odihnește roaba lui Dumnezeu Anastasia!” și aseză cu sfială candela pe care o adusese de la biserică. Petru simțea cum inima îi bătea și dorul i se revărsa șuvoi peste piatra care parcă prindea viață. „Anastasia, abia acum am înțeles de ce preoții sunt hoți. În noaptea aceasta părintele mi-a furat inima și a ascuns-o în bucuria Învierii!”

Se ridică după îndelungată rugăciune și observă că în jur câteva morminte zăceau tăcute în întunericul nopții. Scoase din buzunar un mănunchi de lumânări și începu să le aprindă una câte una  rostind de fiecare dată „Hristos a înviat!” și așteptând parcă un răspuns de la sufletele cărora tocmai le dăruia lumină din lumina lui.



de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur