Povestiri din Occident

„Nu sunt în stare de nimic”. își repeta copilul printre suspinele înăbușite adânc într-un sentiment de deznădejde. „Nu reușesc să mulțumesc pe nimeni. Ce rost mai are totul?”, se întreba adesea Alexandru, covârșit de mulțimea așteptărilor și presiunilor care planau asupra lui. Cu aceste gânduri nopțile copilului deveneau zile și zilele nopți. Adormea cu greu și se trezea simțindu-și neputința de a face față aceluiași ciclu istovitor, aceleași frici îngrozitoare de a nu deveni încă o dată motiv de rușine pentru părinții lui, de batjocură pentru profesori și colegi.  Alexandru muncea cât îl țineau puterile firave ale unui copil de 11 ani, aruncat prea devreme în mrejele unei societăți competiționale. Aproape opt ore petrecute la școala axată pe perfomanța acumulării de informații și încă trei-patru ore acasă la teme cu o mamă narcisistă, Alexandru nu mai găsea sensul vieții. Trăia sub teroarea lipsei de pauză, de refugiu, de un suflet care să-l înțeleagă că nu mai poate, că

Se grăbi să prindă autobuzul. Trebuia să ajungă numaidecât. Nu mai suporta durerea în care se afla. Știa foarte bine că avea să izbucnească în stări care deja îi creeaseră prea multe probleme. Își simțea sufletul încărcat și avea nevoie să se mărturisească unui preot. Andreea trecuse deja prin vâltoarea gândurilor, prin sentimente de teamă, de rușine, prin momente de descurajare și totuși într-un final biruise orice piedică lăuntrică și se hotărî să se spovedească.  Ajunsese cu sufletul la gură. Își simțea respirația zvâcnind cu putere și nu mai putea desluși dacă e din cauza grabei care o purtase până aici sau a emoțiilor pe care le trăia în fața unei spovedanii pe care ar fi trebuit să o facă cel puțin cu douăzeci de ani în urmă. - Cu dumneavoastră am vorbit la telefon? se adresă Andreea preotului care tocmai ieșea din altar. - E posibil. Cu ce vă pot ajuta? - Sunt Andreea Leonte și aș dori să mă spovedesc. - V-ați pregătit? întrebă părintele cu tact. - Sigur că da.

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea.  Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare. Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se aprop