Treceți la conținutul principal

Postări

Nu mai citiți rugăciunile

Mia se ambiționa să se întreacă pe sine. Era foarte sârguincioasă la rugăciune și nu îi lipseau acatistele preferate din programul zilnic. Se îmbrobodea oriunde mergea, iar în biserică era tot timpul cu ochii pe celalalte femei, judecându-le în mintea ei pentru îmbrăcămintea neadecvată.
- Părinte, sunt o femeie bună. Am făcut mult bine la viața mea. Dar m-am săturat de răutatea celorlalți. Am suferit prea mult din cauza acestei lumi rele, se prezentă ea noului preot. Citesc în fiecare zi cinci acatiste și citesc pentru toată lumea, dar oamenii tot răi rămân. Nu știu cum să fac să mai rezist cu atâta răutate în jur. Vă rog ajutați-mă, spuse Mia ca să atragă atenția preotului asupra ei. - Nu mai citiți rugăciunile, doamnă Ionescu. Începeți să vă rugați! îi spuse părintele.
Mia se umplu de mânie. „Adică eu nu mă rog? Eu doar citesc? Ce crede preotul acesta despre mine? Nici nu mă cunoaște și deja își permite asemenea afirmații?” își zise ea în sine și părăsi biserica. „Începeți să vă rug…
Postări recente

Flămând de iubire

Vasile se întorsese fericit acasă. Își împlinise visul pentru care muncise ani îndelungați în străinătate. Își făcuse o casă așa cum aveau și ceilalți vecini, își purtase copiii la școală și acum veni cu o surpriză pentru fiul cel mare care tocmai împlinea optsprezece ani.
Bogdan își îmbrățișă cu bucurie tatăl. Nu îl mai văzuse de vara trecută. De fapt pe tatăl său Bogdan nu îl vedea decât vara. Nu știa ce înseamnă să petreci sărbătorile de Paști sau de Crăciun împreună cu tata, cum e să te tragă tata cu sania, cum e să te țină tata în brațe și să alerge cu tine la spital atunci când ești bolnav. El nu simțise cum e să te bată tata pe umăr și să te încurajeze în cele mai grele momente. Adolescența plină de probleme lăuntrice trecuse prin viața lui Bogdan ca un tren care părea să nu mai ajungă la destinație.
Îmbrățișarea tatălui topi dintr-o dată toate gândurile sfredelitoare ale lui Bogdan, gânduri care lăsaseră urme adânci de durere în inima lui.  Bogdan era un copil devenit el însu…

Atenție, le curve!

Mariean își așteaptă prietenul din copilărie la aeroport. Andrei a venit într-o călătorie de afaceri și s-a oprit să-l viziteze pe Mariean. Se îmbrățișează cu aceeași bucurie cu care s-au îmbrățișat și acum câțiva ani la plecarea din România. Mariean a emigrat în Italia și Andrei în Germania. - Haide, urcă, îl invită Mariean pe Andrei, deschizând ușa unui BMW. - Ciao, Mario. Ce faci pe aici? i se adresează un amic în fața aeroportului mai degrabă plin de români decât de italieni. - Ciao, stau bine. Am un amico în vizită, răspunde Mariean, făcând cu mâna cunoștinței sale care se grăbește spre terminal. - Mario? Așa ți se spune aici? Nu te mai cheamă Mariean? întreabă Andrei surprins. - Ei, așa ne-am obișnuit aici. Preferăm numele italiene că sunt mai ușor de pronunțat, explică Mariean. Dar nu vrei să conduci tu macchina? Hai, să vezi cum merge.
Andrei acceptă provocarea. Pornește și stăpânește bine mașina. Parcurg o bucată bună din drumul spre casă. La un moment Mariean strigă în gura…

Eu nu o mai ascult pe mama

- Dar ce te-ai pocăit? Ce te-a apucat acum să ții post și să faci atâtea rugăciuni? îi spuse mama Andreei. - Mamă, speram ca tu să mă înveți aceste lucruri, îi răspunse cu îndrăzneală Andreea. - Nerușinato, așa nepoliticoasă te-am crescut? zbieră Manda la fiica ei. - Îmi pare rău. Te rog să mă ierți, spuse Andreea.
Andreea se retrăsese în camera ei. Nu avea înțelegere pe acest plan, dar nici nu voia să mai piardă timpul. Îl găsise pe Dumnezeu și înțelesese taina vieții ei. Bucuria pe care o trăise în Sfânta Liturghie cu trei ani în urmă îi schimbă radical viziunea asupra vieții. În sfârșit, simțea că tot ceea ce face are sens. 
-  Viața are altă calitate atunci când înțelegi că exiști pentru că, încă înainte de a fi, te-a iubit Iubirea, îi spunea Andreea logodnicului ei care îi împărtășea bucuria.
Laurean era născut într-o familie oarecum credincioasă, însă care avea teama să nu devină habotnică, fără a înțelege nici măcar ce înseamnă cuvântul habotnic. Laurean citea foarte mult și i…

Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească.
Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur.
Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa unui astfe…

Palme de la preoți

Cu sufletul slăbănogit de durere, Rareș privea în adâncul minții cum, o dată cu moartea mamei sale, se închidea într-o grabă de neîmaginat cartea copilăriei. Îi privea foile luminoase așezându-se rapid una peste cealaltă, acoperite la final de coperta pe care se revărsau stropi de dor. Nu existau cuvinte care  să îi poată exprima durerea. Erau doar momente îndelungate de tăcere alternând cu discuții despre altceva. Era o durere care îi anestezia nu doar sufletul, ci și trupul pe care  îl luase din trupul maicii sale.
Cu această stare se adresă unui preot să oficieze slujba de priveghi.  - Nu pot, îi răspunse prompt preotul, nedumerit de faptul că mama lui Rareș a fost depusă într-o altă biserică decât cea păstorită de el. Știa că are permisiunea de a sluji la această capelă a orașului, atâta vreme cât răposata era de pe raza parohiei sale. Și totuși refuză.
Rareș nu îi explică de ce a recurs la această variantă. Orice explicație era inutilă. Refuzul preotului veni ca o palmă peste in…

Părinții care s-au urcat la cer

Într-o zi un om blajin, ai cărui părinți trecuseră în veșnicie, s-a apropiat de preotul din parohia sa și l-a întrebat:
- Părinte, care este cel mai greu lucru în preoție? - Nu m-am gândit până acum la acest aspect, îi răspunse părintele surprins de întrebare. Am să mă mai gândesc și am să vă răspund până duminica viitoare.
Preotul a început să caute răspunsul rememorând anii îndelungați de slujire. Își aminti cât de greu i-a fost începutul, cât de sfâșietoare i-au fost zilele în care înmormântase copii și tineri, plecați prea devreme din această viață, cât de apăsătoare au fost durerile bolnavilor pe care i-a îngrijit duhovnicește, cât de copleșitoare au fost situațiile în care era solicitat să dea sfatul cel mai bun, de umilințele pe care le îndurase până atunci. Dar niciunul dintre aceste aspecte ale slujirii sale nu părea să fie răspunsul la întrebarea omului.
Întrebarea răscoli sufletul preotului până în dimineața zilei de duminică în care avea să dea răspunsul promis. Simțindu-și ne…